Despre veşnicie şi alte închipuiri

8 iunie 2006   MASS COMEDIA

Scena ne înfăţişează un grup de fete care stau într-o casă de ţară. Sînt aşezate în cerc şi îmbrăcate în costume populare - toate la fel. Vocea din off ne spune că portul fetelor este păstrat întocmai de pe vremea dacilor şi că respiră austeritate. Camera întîrzie pe mişcarea unui fus care se învîrteşte, apoi sare la o imagine cu fecioară torcînd, desprinsă parcă din Grigorescu, apoi ne arată focul din sobă, apoi o privire de ansamblu asupra cinstitei adunări care se îndeletniceşte cu torsul lînii sau cu bobinatul firelor, apoi o faţă veselă, sănătoasă, de fiică din popor, şi tot aşa. Fetele discută însufleţite, dar nu auzi ce zic. Auzi în schimb vocea din off, care-ţi spune că cele de măritat se strîng la şezătoare în casa unei femei mai bătrîne, ca să atragă atenţia băieţilor din sat asupra lor. (Nu că asta făceau acum cîteva sute de ani, ci că se întîmplă chiar în zilele noastre, eventual în timp ce noi ne sorbim cafeaua şi ne uităm, relaxaţi, la televizor.) Că obişnuiesc să ia tăciuni din foc şi să-i stropească cu apă - aceasta fiind o formă de magie prin care-şi atrag peţitorii. Că unele chiar "urinează discret" pe acei tăciuni şi, cu cît tăciunii sfîrîie mai tare, cu atît e mai bine, căci băieţii la care se gîndesc se vor aprinde de dorul lor şi vor veni la ele negreşit. Din cînd în cînd, vocea comentatorului amuţeşte, iar fetele se pornesc să zică un cîntec de şezătoare, pe care de data aceasta îl auzim şi noi. La un moment dat, apar şi băieţii satului (probabil chemaţi de tăciunele tratat chimic), toţi îmbrăcaţi în costume populare la fel şi, desigur, dacice. Sînt însoţiţi de cîţiva lăutari. Fiecare se aşază, ordonat, lîngă cîte o fată şi începe s-o privească drăgăstos. Cînd vocea din off amuţeşte din nou, cîţiva se ridică, împreună cu fetele lîngă care stăteau, şi încep să joace. Mişcările lor se coordonează perfect. Aţi urmărit o felie din frumoasa şi profunda viaţă a satului românesc. Recunoaşteţi, desigur, această scenă, pentru că trebuie s-o fi văzut, într-o formă sau alta, de multe ori la televizor (eu am văzut-o cel mai recent într-un documentar de pe TVR 2). Satul românesc este, de vreme îndelungată, subiectul unei continue mistificări. Sămănătoriştii îl vedeau populat numai de flăcăi drepţi doinind din fluier şi, cu mîinile rămase libere, culegînd floricele pentru mîndrele lor neprihănite. Comuniştii arătau, prin anii '50-'60, pofta de muncă a ţăranului, fericit că a intrat în colectivă. Prin anii '80, interpreţii de muzică populară cîntau mîndria oamenilor muncii de la sate că trăiesc într-o ţară ca o floare. În tot acest timp, ţăranii de pe la 1900 îşi duceau viaţa în mizerie, cei din anii '50 înfundau puşcăriile pentru că se opuneau colectivizării, iar cei din anii '80 erau excedaţi de cotele de lapte pe care le dădeau statului sau de drumurile pe care le făceau la oraş să cumpere o pîine. Tot aşa şi acum. În timp ce domnu' reporter descinde la sat, alege pe sprînceană cîţiva tineri, îi pune pe oameni să caute prin pod după furci de tors şi prin lăzi după costumele populare lăsate de bunul şi buna (şi, desigur, de daci), viaţa satului merge înainte aşa cum o ştim. Adică bărbaţii socializează la bufet, unde servesc o gamă variată de beri sau de băuturi spirtoase, cu manelele oferite din partea casei, de la casetofonul patronului (dacă sînt norocoşi, patronul le mai aduce din cînd în cînd şi cîte o stripteuză obosită de la oraş); femeile suspină zilnic de grija sărmanei Maria, fată fără noroc, din telenovela care vorbeşte atît de frumos despre secretul ei - căci cablul a ajuns de multă vreme şi acolo unde pulsează tradiţia neamului nostru; fetele şi băieţii se întîlnesc la discoteca satului, unde se dansează pe manele sau pe Scooter şi din cînd în cînd se lasă cu tradiţionala bătaie (ca să nu spunem că tradiţia a fost întru totul abolită). Şi cu toţii se îmbracă de la butic. Pe scurt, satul este astăzi - oricît încearcă să ne îmbrobodească domnii de la TVR, simţitori şi pătrunşi de valorile dacice - o firească prelungire a mahalalei. Şi, oricum, dacă e să vorbim de veşnicie şi să ne jucăm cu rimele, aceasta s-a născut, mai degrabă, la pat.

Mai multe