Despre nevoia de poveste şi "şcoala" OTV
Pe la mijlocul anilor ’90, în perioada boemă a presei scrise, cînd numărul publicaţiilor de toate genurile devenise sufocant, căci se cumpăra şi se citea aproape orice, iar jurnalismul se făcea la cîrciuma de vizavi de redacţie, redactorii-şefi care nu deveniseră încă editors in chief, dar şi patronii de ziare încurajau mai degrabă articolele de senzaţie inventate, decît unele bazate pe fapte reale. Erau aşa-zisele "burţi" (nu ştiu dacă termenul exista în realitate sau era vehiculat doar de ziariştii autohoni), care umpleau pagini întregi de gazete, fantezii cu iz de reportaje, în care personajele fictive nu aveau nume, ci doar iniţiale, iar poveştile erau doar inspirate din realitate. "Modelul" era deja unul consacrat: găina care naşte pui vii a lui Cristoiu, iar cititorii "înghiţeau" aproape orice, fără să pună la îndoială onestitatea textelor, fiindcă pe vremea aceea exista încă convingerea că "tot ce se scrie la ziar este purul adevăr". Respectînd cîteva reguli de bun-simţ, orice scriitoraş cu un stil îndoielnic sau orice mitoman cu condei putea să ajungă angajatul unui ziar. Unele foloseau taximetrişti sau portari drept "surse" şi le plăteau generos colaborări. Totuşi, pentru a publica o "burtă" credibilă, nu aveai nevoie doar de imaginaţie, trebuia să te specializezi şi să capeţi o oarecare experienţă. În primul rînd îţi plasai întîmplarea într-un loc comun, oarecare, de preferat într-un oraş mare, căci dacă precizai numele vreunui sat sau al unei aşezări mai mici, se puteau "sesiza" autorităţile locale cărora le trecea prin minte să verifice şi te trezeai cu dezminţiri. Apoi, existau nişte şabloane pe care puteai să le aplici: bătăile cu săbii ninja şi focuri de armă aveau loc "la ieşirea dintr-o discotecă" (nu spunem care, că e reclamă!), filmele porno se făceau "într-un apartament de bloc din cartierul Berceni", violurile se petreceau "într-un vechi cimitir", "la marginea unui drum de ţară", "într-o binecunoscută pădurice de lîngă Timişoara", consumatorii de droguri şi-o trăgeau în venă în curtea şcolii (nu spunem care, căci ne protejăm sursele!). Personajele principale: I. M., A. L., V. D. sau "Alina, o fată de 16 ani" nu erau persoane publice şi aveau meserii dintre cele mai banale: zugrav, picoliţă, muncitor necalificat, asistentă medicală. Personajele secundare erau aproape inexistente: "vecinii au auzit...", "femeia de serviciu a blocului a declarat...", se foloseau frecvent formule de genul "se spune că", "prietenii apropiaţi ai victimei cred că..." etc. Apoi, trebuia să-ţi inventezi o întreagă armată de psihologi, poliţişti sub acoperire, avocaţi şi alte persoane cu autoritate în anumite domenii care să-şi dea cu părerea şi, pe atunci, numele lor nu puteau fi verificate pe net. Presărai întreaga povestioară cu mici indicii care puteau să-l ducă pe cititor cu gîndul la o întîmplare reală. Toate aceste fantasmagorii apăreau cu succes în reviste şi ziare de mare tiraj care, la nevoie, puteau să-l inventeze şi pe John Doe. Am trăit o astfel de experienţă în redacţia unei reviste de "crimă şi mister", o tîrzie Infractoarea mov, prin anul 2000, lansată cu ceva tam-tam şi cu un spectacol stradal cu cascadorii. Făcea parte dintr-un obscur "trust" de presă, a cărui "locomotivă" financiară era o revistă erotică. Toţi ziariştii din redacţie, foarte tineri, unii talentaţi, alţii care după cîţiva ani şi-au găsit un alt drum în publicitate, erau puşi în postura condeierului lui Llosa. Nimeni nu te întreba dacă era adevărat reportajul pe care îl scriai, important era să "produci" mult, să umpli paginile şi să le stropeşti, pe alocuri, cu sînge. În rest, publicaţia mai era împănată cu ştiri reale de pe Mediafax. Niciodată nu vorbeam între noi despre "burţile" noastre, fiecăruia îi era jenă să recunoască că în momentul în care era singur în faţa computerului îşi imagina poveşti cu prostituate şi peşti, cu satanişti sau cu femei răpite şi vîndute pe undeva prin Argentina. Cel mai fericit era ziaristul care se ocupa de paginile cu "teoria conspiraţiei" pentru că putea să fabuleze în voie, fără să respecte nici o normă. Ceilalţi se străduiau să nu sară prea tare calul şi să nu se repete. O singură dată, şeful ne-a sugerat mie şi unui alt coleg să scriem împreună un reportaj despre groparii din cimitirele bucureştene. Ne-am întîlnit jenaţi pe la ora 9 dimineaţa în faţa cimitirului Bellu. Vreo oră ne-am plimbat printre morminte, era iarnă, zăpadă şi soare, era chiar frumos, am vorbit despre cu totul alte lucruri, apoi ne-am privit conspirativ şi am plecat fiecare acasă. Mai tîrziu, ne-am conversat la telefon. "Scrii tu de data asta şi-l semnăm amîndoi? Îţi rămîn dator cu un cover story cu vedete de filme porno săptămîna viitoare...". Am întîlnit colegi care reuşeau să vîndă o "burtă" la nesfîrşit. O publicau într-o revistă, apoi îşi reluau povestea pe care o reinventau într-o altă publicaţie, dezvoltau personajele, le reciclau. Astfel, se năşteau adevărate romane, unele dintre ele chiar valoroase şi scrise cu stil, care s-au pierdut printre tonele de maculatură tipărită şi vîndută în anii ’90. Cînd i-am spus unei vînzătoare că "scrisorile" dintr-o revistă cu "poveşti adevărate" şi "destine" care o emoţionau pînă la lacrimi, în lungile nopţi pe care şi le petrecea în dugheana de tablă a buticului, sînt inventate, nu m-a crezut şi a continuat să-şi cumpere revista. "Undeva tot o fi un dram de adevăr!" " mi-a replicat, privindu-mă plină de speranţă. Da, exista un dram de adevăr: erau poveştile vecinilor mei, ale prietenilor din copilărie sau pur şi simplu poveşti de viaţă, auzite întîmplător într-o călătorie cu trenul. Într-adevăr, astăzi aproape nimeni nu-şi mai cîştigă astfel existenţa. Au apărut blogurile, oricine poate să inventeze, să relateze, să povestească, de fapt avem la dispoziţie mai multe poveşti decît am putea citi. Singurii care au rămas fideli "burţilor" sînt cei de la OTV, însă o fac fără stil şi la un mod grosier. Totuşi, atunci cînd butonezi telecomanda şi dai întîmplător peste aceste "falsuri" jurnalistice, aceste scenete bulevardiere prost interpretate, rămîi pentru un moment fascinat. Într-un timp în care jurnalismul din România face eforturi să devină profesionist, tocmai pentru că şi-a pierdut din credibilitate şi nu se mai "citeşte" chiar orice, OTV-ul are ceva anacronic, căci continuă să hrănească nevoia de senzaţional şi de poveste a unor oameni care au trăit aproape 20 de ani în lumea "infractoarei mov" şi a "destinelor adevărate".