Despre modestie

Din ceea ce scriu eu în acest colţ de pagină, s-ar putea trage concluzia că sînt un tip urîcios şi căruia totul îi pute. "Bine, dom’le, dar ţie nu-ţi place chiar nimic? Trebuie că ai o tu problemă!", mi s-ar putea spune. În fine, cititorii mai vechi ai acestei rubrici ştiu că, din cînd în cînd, am mai scris şi despre emisiuni care mi-au plăcut. Am mai şi aplaudat, nu am aruncat numai cu roşii. Acum, e adevărat, aplauzele au fost destul de rare. Dar cum să fie altfel, cînd cele mai multe lucruri pe care le poţi vedea la televizor sînt de o calitate îndoielnică şi kitsch-ul e triumfător chiar şi cînd vorbim de producţii TV cu pretenţii, care se vor culte? Totuşi, pentru a nu crea false impresii, nu e rău să mai scriu, la un an o dată, şi despre lucrurile pe care le apreciez. Măcar pentru a ilustra acel procent mic de producţii valoroase de la televizor. Apoi, trebuie " nu? " să fim constructivi, să punem şi ceva în loc, după ce desfiinţăm... Asta am să fac de data aceasta. Unul dintre lucrurile pe care le apreciez eu cel mai mult este modestia. (Sună cam idiot spus aşa, recunosc, dar asta e!...) Iar modestia, la televizor, e o rara avis. Aici e spaţiul sclipiciului agresiv, al celor care-şi încordează cu mîndrie muşchii, aşteptînd ca publicul să leşine instantaneu de admiraţie, e spaţiul în care chiar şi nulităţile se comportă de parcă ar trebui să fie ovaţionate la fiecare gest sau prostioară pe care-o scot pe gură. Ecranul televizorului e o oglindă în care se admiră narcisist mai toţi care ajung sub lumina reflectoarelor: "Vaaai, cît sînt de deştept, de spiritual, de frumos, de charismatic şi de devreme acasă!". În condiţiile acestea, nu poţi decît să te bucuri cînd vezi la televizor oameni cu adevărat valoroşi şi care nici nu fac paradă, după modelul "valoarea mea, valoarea mea!". Un asemenea exemplu l-am văzut duminica trecută, la emisiunea Garantat 100% a lui Cătălin Ştefănescu, de la TVR 1. Am mai scris despre această emisiune şi de fiecare dată l-am felicitat pe Cătălin Ştefănescu pentru ea. E făcută inteligent şi " lucru cu adevărat remarcabil " cu mult bun-simţ. În plus, oamenii invitaţi la discuţie sînt de fiecare dată de calitate. Duminica trecută, invitat a fost regizorul Corneliu Porumboiu. Un om care ar avea nenumărate motive să se laude: a luat multe premii internaţionale (ultimul la Cannes, la secţiunea "Un certain regard"), a făcut un film care a stîrnit entuziasmul celor care l-au văzut, Poliţist, adjectiv, şi " dacă e să coborîm nivelul discuţiei la ceea ce găsim de obicei pe micile ecrane " are şi un tată foarte bogat (a fi beizadea e o calitate în sine pentru mass-media din zilele noastre şi această "calitate" se asociază automat cu maşini scumpe, pipiţe şi restaurante de fiţe). Ei bine, Porumboiu a fost în emisiunea lui Cătălin Ştefănescu aşa cum îl ştim: un băiat modest, plin de bun-simţ. La un moment dat, moderatorul îl întreabă ceva despre "stilul lui Corneliu Porumboiu". După toate premiile şi aprecierile, regizorul ar fi putut să se înfoaie în pene. Ei bine, nu. El a răspuns simplu: "Eu cred că-mi caut încă stilul, îmi caut încă vocea". În fine, Corneliu Porumboiu e totuşi la începutul carierei sale... Am văzut însă aceeaşi atitudine modestă şi la oameni ajunşi pe culmile gloriei internaţionale. Este cazul, de exemplu, lui Daniel Barenboim. La Mezzo, lecţiile pe care le dă el tinerilor muzicieni, din seria Masterclasse " Barenboim et Beethoven, sînt o încîntare de fiecare dată. Ultima emisiune pe care am văzut-o a fost cu pianistul Lang Lang (el însuşi un talent excepţional!). Ei bine, Barenboim avea un "elev" talentat care se uita la el ca la un Dumnezeu şi un public care-l asculta transpus. Credeţi că a făcut vreo secundă pe vedeta? Deloc! După ce s-a terminat lecţia, la întrebările din public, dădea nişte răspunsuri de-ţi tăia răsuflarea prin profunzimea lor, după care încheia modest: "Mi-am dat toată silinţa să vă răspund. Atît m-am priceput..." Din păcate, aceste lucruri sînt de pe o altă planetă, nu din lumea noastră.