Despre actul urinării pe buletinul de vot
Sau pe însuşi dreptul de a vota. Evident, e o metaforă. Unul şi acelaşi tip de realitate – cel la care face referire metafora în cauză – se poate exprima şi altfel, mult mai frust, mai direct, dar nu e cazul. Ştim cu toţii despre ce e vorba. Plus că „actul urinării“ sună mult mai cool, în ordine intelectual-politică de centru. Asta ca să se diferenţieze de un eventual „act al pişării“, definitiv confiscat de băiatul sau de fata de stînga (varianta nihilist-urbană), care se exprimă aşa pentru că: se consideră educaţi, dar plictisiţi, neagă totul în cunoştinţă de cauză şi cu deplina asumare a actului în sine, nu se spală pe cap pentru că l-au citit empatic pe Cioran, şi n-au cu cine sta de vorbă pentru că lumea e proastă şi rămasă în Evul Mediu.
Deseori, problema se opreşte aici. La eternele dispute dintre stînga şi dreapta, dintre ce credem uneori că este „dreapta“ sau „stînga“, asta dacă nu cumva apare şi-un atlant la masă, anunţînd, de la bun început, că el e de centru. În rest, discuţiile au un registru de subiecte destul de sărăcuţ. Să le luăm pe rînd.
1. „Deci, cu cine votăm? Că doar nu cu hoţii ăştia care au făcut ravagii şi nenorociri incredibile. Îi bagă la puşcărie pe capete şi nu se potolesc. Păi, n-au cum, că nu le vine să creadă că există şi arestări pe lumea asta. Credeau că lumea e a lor. Că sînt stăpîni aici. Normal. Sînt puii comuniştilor care visau că ticăloşia o să ţină la nesfîrşit.“ 2. „A, sigur că da, că ai tăi or fi mai breji. Au tăiat salariile şi pensiile, ca nişte bestii ordinare, şi-acum se dau în dosul unuia care habar n-are pe ce lume e. Unu’ luat din provincie şi adus aici, care mai are şi aere că el rezolvă problema. O adunătură de oportunişti care cred că lumea uită ce grozăvii au făcut. Şi lasă-mă cu arestările că-mi vine să urlu! De ce arestează dintr-o singură tabără? Asta e justiţie? Ia să vedem cine şi, mai ales, cît a stat la puşcărie… Mă laşi cu textele astea cu justiţia… Totu’ e la comandă!“ 3. „Uite-o şi p-aia! Băi, frate, a luat-o razna toată lumea? Cum să te compari, mă, cu Nelson Mandela? Şi mai lasă-mă, frăţie, cu justiţia! Că mai există şi sănătate p-aici, şi educaţie, şi economie. Zici că DNA-u’ ăla e Mama lu’ Ştefan cel Mare…“ 4. „Uită-te la ţara asta cum arată după vot. Ardealu’ albastru, restu’ roşu. Alt nivel, domnule, altă educaţie. Cine a trăit în Imperiu nu pune botu’ la vrăjeala ăstora.“ 5. „Ar trebui introdus votul cenzitar. Sau făcut ceva. Nu poţi să-i laşi să voteze pe toţi ăia… I-ai văzut cum arată? Toţi ştirbii, toţi şchiopii, toţi urîţii şi mutanţii. Uită-te la feţele lor! Cum să le dai drept de vot ălora?“ 6. „Nu mă i-n-t-e-r-e-s-e-a-z-ă! Nu mă duc la vot. Sînt toţi la fel. Aici nu se mai poate face nimic. O să se meargă în inerţia asta ani la rînd, cu un pic de scuturătură, din cînd în cînd, de la europeni, aşa, de ochii lumii. Oricum, îi doare la banană de noi. Ne ţin la periferie, că asta sîntem. Şi asta merităm. Ori cu votu’ meu, ori fără, treaba merge la fel.“ 7. „Vă certaţi degeaba, cu argumente puerile, şi nu sînteţi atenţi la imaginea de ansamblu. Într-o anumită configuraţie politică post-totalitară, la fel ca în restul Europei de Est, votul individual e, mai degrabă, irelevant, din cauza mecanismului puterii care, aparent, urmează drumul unei voinţe populare, dar, în realitate, se mişcă pe baza unor resorturi care nu au nici o legătură cu opţiunea populaţiei. Mecanismele transpartinice depăşesc cu mult, în realitate, iluzia alternanţei la putere.“
Cel mai trist, dar şi cel mai alarmant lucru e compromiterea totală a ideii de politică. În momentul în care îţi dirijezi revolta spre ideea de corupţie generalizată, spre „totala lipsă de calitate a clasei politice“, spre compatrioţii cu condiţie economică precară, spre romii care „ne fac de ruşine afară, în Europa, şi votează aici cum votează…“, apare un vîrtej resentimentar care îşi deversează toate efectele nocive asupra ideii de politică în sine. Exprimarea dispreţului, în repetate rînduri, faţă de „moldoveni, olteni, ştirbi, mutanţi, urîţi, ţigani, primitivi etc.“ este, în fond, camuflarea unui profund dispreţ de sine. Un autodispreţ mascat în energia condamnării altora, condamnare care culminează cu „românizarea“ totală a subiectului – culpabilizarea naţiunii în integralitatea ei, sentinţa definitivă care ne condamnă la nimicnicie.
Pe de altă parte, în mod paradoxal, felul acesta de a gîndi şi lipsa cultivării ideii de politică ajută enorm tocmai „clasa politică actuală“. Totul e văzut ca „o mizerie“ în care nu se amestecă „oamenii de calitate“. O văgăună, un ceva rezervat coţcarilor, oportuniştilor şi indivizilor cu obrazul mai gros decît blindajul tancului. Politica devine cel mai urît, dezgustător şi degradant lucru de pe lumea asta. E un fel de a gîndi, aşezat la baza unei erori grave, care aruncă realitatea cetăţeanului votant într-o formă de derizoriu şi de melancolie cu efecte devastatoare asupra tuturor mecanismelor comunitare. Nimeni nu mai cere socoteală, în mod serios, aleşilor. Dispreţul de sine şi culpabilizarea ideii de politică generează, firesc, neîncrederea în orice, şi aşteptarea unui erou izbăvitor care vine şi rezolvă miraculos toată treaba. Cineva care-i „pune p-ăştia cu botu’ pe labe“. Adică, exact ce e mai nedemocratic şi mai maladiv.
Altminteri, ce să zic?! Trăim într-o lume liberă. E dreptul fiecăruia dintre noi să facă ce vrea. Prin urmare, da, se poate urina pe vot. Depinde, însă, din ce direcţie bate vîntul. S-ar putea să nu nimerim ţinta, şi tot ceea ce obţinem să fie faptul că ne udăm.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.