De ce să iei Eurovisionul în serios?
Ca în fiecare an, finala Eurovision pe România nu numai că a făcut un rating bunicel pentru TVR, dar a stîrnit şi o mulţime de discuţii despre cîştigător, cei care meritau să cîştige în locul lui ş.a.m.d. Pe de altă parte, în cercurile cultivate există un consens referitor la faptul că România, şi nu numai ea –, e reprezentată la Eurovision de paiaţe. Şi atunci, de ce se vorbeşte şi se scrie atîta despre concurs?
Prin 2006, eram la Praga, unde luam notiţe la un seminar despre jurnalismul legat de afacerile europene şi aderarea la UE. Cel mai interesant trainer, din punctul meu de vedere, a fost un jurnalist britanic pe nume Graham Bowley, pe vremea aceea angajat la Financial Times. Deşi ziarul la care lucra Bowley era – şi este – una dintre publicaţiile cel mai bine informate în dificilele chichiţe ale politicii europene, jurnalistul pe care îl urmăream ne-a spus două lucruri frapante. Primul – că o poveste bună, legată de Uniunea Europeană, se găseşte oriunde altundeva decît la Bruxelles. Instituţiile nu interesează pe nimeni. Şi al doilea – înrudit cu primul, că temele mari, de interes pentru public, legate de aceeaşi Uniune sînt în număr de trei: UEFA Champions League, migraţia forţei de muncă şi – v-aţi dat seama – Eurovision.
Totuşi, asta mai degrabă întăreşte decît explică interesul publicului pentru concurs. Deci, cărui fapt i se datorează acesta? Appeal-ul european (şi nu numai) al competiţiei porneşte chiar de la premisa ei de bază. Eurovision e o idee pusă în aplicare în 1956 de Marcel Bezençon, director al televiziunii publice din Elveţia, care şi-a dorit un concurs transmis simultan în toate ţările membre ale European Broadcasting Union (EBU). La vremea respectivă, era vorba de o performanţă tehnică deosebită: vreo 11 ani mai tîrziu, Beatles-ii transmiteau „All You Need Is Love“ în 26 de ţări, iar George Martin, producătorul celor patru, avea să descrie calvarul tehnic legat de transmisia directă, deşi o parte dintre instrumente fuseseră preînregistrate. E drept, la primul Eurovision au participat doar şapte ţări (cu cîte două cîntece). În 2013, ţările sînt în număr de 39, chiar dacă de pe listă lipsesc Slovacia, Portugalia, Turcia sau Bosnia-Herţegovina, din motive economice sau legate de mecanismul concursului.
Cele de mai sus arată că Eurovision e mai degrabă un eveniment TV decît unul pur muzical. Vedete de primă mărime n-au mai apărut la acest concurs de prin anii ’80, cînd acolo s-a impus Céline Dion, după „Waterloo“-ul din 1974 al formaţiei ABBA. În rest, în seara de gală ne putem distra cu tot felul de ciudăţenii din clasa „pop uşurel“, cu excepţii ca traforajul nordicilor de la Lordi, de acum cîţiva ani. Pretenţii speciale faţă de muzică nu au existat nici măcar la începuturi, iar acum, în alte ţări, Eurovision e, mai ales, un motiv de amuzament.
Că e aşa se poate vedea pe site-urile unor ziare celebre, ca The Guardian, unde, în seara premiilor, reporterii specializaţi fac live blogging, eventual aprovizionaţi cu băutură din belşug şi fără să-şi ascundă rezervele (care fac să dispară rezerva, în sens figurat). Comentatorii de la BBC rîd şi ei pe rupte de ceea ce se întîmplă pe scenă – de la ucrainence neveste de mafiot, care se învîrt printre hopliţi aterizaţi cine ştie de ce în coregrafie, la diverse alte exemplare de circ.
Un freak show asemănător va livra şi România în acest an, cu ajutorul pseudocontratenorului cu revere date cu sclipici şi facies de desen animat horror, zis Cezar – cel care nu poate scăpa de numele de familie, de Ouatu, deşi a părut că încearcă să îl ascundă. De ce l-au votat publicul şi juriul e greu de spus, dar să te apuci să le conteşti alegerea e o prostie. Cine ar fi putut fi în loc? Glosolalia leşinată a lui Turcescu? Prunele din gîtul lui Nuştiucum Prăjescu? Aerele Elenei Cîrstea? Singurii participanţi cu un oarecare grad de decenţă, Electric Fence, nu posedau lucrul acela numit originalitate.
Chiar şi în România, se face muzică mai bună. Însă, la Eurovision, lucrurile stau cam la fel de fiecare dată. Şi nici în alte părţi, numele de primă mînă nu se înghesuie să participe, dacă nu e vorba de boicot naţional, ca în ţările deja numite. În Marea Britanie, principala ştire legată de Eurovisionul de anul acesta e melodia donată de Tony Iommi (de la Black Sabbath) nimeni altuia decît reprezentantului Armeniei. Contactat de BBC, Iommi a dat, de altfel, nişte explicaţii care sună a scuză pentru întreaga poveste. De altfel, aceasta are resorturi caritabile, căci chitaristul legendarei trupe menţionate a fost implicat în acţiuni de strîngere de fonduri legate de un cutremur din Armenia. Dincolo de toate aceste caraghioslîcuri, la Eurovision se votează după interese. Aşa-numitul fenomen de clustering, căruia i s-a dedicat cel puţin un studiu serios, se rezumă într-un mod previzibil: noi dăm votul Moldovei, moldovenii îl dau României. Şi aşa mai departe.
Cu alte cuvinte, cine caută relevanţă în întreaga poveste e naiv rău de tot. Ca să iei în serios Eurovisionul, trebuie să fii niţeluş afon şi cam năuc, ca să nu spun altfel. Dar asta nu înseamnă că anul ăsta nu ne putem distra, pe 16 mai, cînd e finala. Aşa face multă lume, în faţa televizoarelor, în alte ţări. Şi dacă pe TVR vom avea un comentator la fel de inept ca totdeauna, ne putem muta pe BBC sau putem lua tableta-n braţe şi putem urmări live blogging-ul The Guardian.
Iulian COMĂNESCU este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).