De ce nu locuiesc în televizor
În anul 2007, Chloé Delaume publica volumul Locuiesc în televizor, în care povestea un experiment personal uluitor. Autoarea a stat în faţa televizorului timp de 22 de luni, fără oprire, perioadă în care viaţa i s-a schimbat complet. Migrene, depresie, oboseală, îngrăşare, ameţeli, halucinaţii – toate au devenit faze ale unei vieţi petrecute în faţa sau, mai degrabă, în interiorul televizorului.
Tot în anul 2007, vara, Lavinia Bălulescu, o studentă la jurnalism, renunţa la televizor. Tînăra locuia în Timişoara şi se mutase de curînd cu chirie într-un apartament care nu avea cablu TV. La început încercase să o convingă pe proprietară că trebuie neapărat să facă un abonament, dar între timp îşi dăduse seama că viaţa putea continua fără probleme în acest fel. Îşi alegea filmele şi muzica de pe Internet, iar restul – emisiunile, pauzele publicitare – nu-i lipseau absolut deloc. Timp de trei ani, de fiecare dată cînd povestea cuiva că nu are televizor acasă, Lavinia trebuia să explice cum poate supravieţui în acest fel şi, de fapt, să sublinieze că ceea ce pare a fi o mare ciudăţenie este un lucru atît de normal.
Uneori, cînd îşi vizita părinţii, seara, înainte de culcare, dădea drumul la televizor şi butona neştiind la ce să se oprească, nu recunoştea emisiunile, prezentatorii, serialele, rîdea la reclame care pe ceilalţi îi plictiseau de ani de zile şi punea întrebări ciudate în legătură cu diferite personaje mondene de care nu mai auzise. În viaţa de zi cu zi, cînd se discuta despre iubita unui om de afaceri celebru sau despre o cîntăreaţă din România care urcase peste noapte în topurile muzicale din State, Lavinia era singura care întrerupea discuţia, pentru a întreba cine sînt aceşti oameni. Ba chiar, de multe ori, ca să nu pară ciudată, lăsa discuţia să continue, deşi habar nu avea despre cine era vorba. Pierduse şirul. Pentru ea, Sînziana Buruiană, Andreea Tonciu sau Kim Kardashian erau un fel de fiinţe mitologice, despre care nu ştia nimic şi pe care îşi promitea mereu că le va căuta pe Google ca să înţeleagă despre cine este vorba. Lavinia Bălulescu a ratat toate marile show-urile de televiziune din ultimii ani, de la Românii au talent şi Megastar, la Dansez pentru tine, nu a văzut nici măcar un episod din telenovelele româneşti care au zguduit sufrageriile, nici din telenovelele chinezeşti, ţigăneşti sau orice alte filme-serial care au revoluţionat industria soap opera de apartament în ultimii ani. Ultima dată cînd s-a uitat la un reality show, acesta a fost Big Brother. Lavinia locuia în alt oraş, era încă la liceu şi a plîns cînd Soso a cîştigat concursul. Pe atunci, telenovela cea mai cunoscută era Clona şi nimeni nu îndrăznea măcar să viseze la astfel de filme cu personaje româneşti.
Cel mai interesant serial pe care l-a văzut în copilărie a fost Dosarele X. Era încă în şcoala generală şi mergea în fiecare vineri seara peste drum, la magazin la Cire, unde se strîngeau, de fapt, toţi copiii din cartier. După ce se termina episodul, o săptămînă întreagă cu toţii visau la extratereştri şi petreceau nopţi lungi de toamnă cocoţaţi pe garaje, cu ochii fixaţi înspre cer. La jumătatea anilor ’80, pe care i-a prins cît de cît şi Lavinia, televizorul familiei stătea în sufragerie, cocoţat pe un dulap foarte înalt. Toate rudele spuneau că la un cutremur s-ar prăbuşi pe duşumea. Şi bunicii, şi părinţii, cu toţii erau nevoiţi să stea cu gîtul strîmb pentru a vedea seara Telejurnalul. Pentru că era destul de frig în sufragerie, mama o îmbrăca pe Lavinia cu un pardesiu verde, sîrmos, neplăcut la atingere, o înfofolea cu fular şi căciulă, o fixa între bunica şi bunicul, şi de acolo nu se mai putea mişca în următoarea jumătate de oră cît dura programul. Filmul Expresul Groazei, văzut la teve imediat după ’89, este şi acum atît de bine întipărit în memoria Laviniei de parcă l-ar fi văzut ieri. Oamenii atinşi de un virus deveneau zombies, muşcau alţi oameni într-un tren în mişcare şi aveau ochii albi. Revăzut 20 de ani mai tîrziu, a părut banal şi amuzant. Cu ochii unui copil de 4 ani însă, Lavinia văzuse cel mai interesant film din viaţa ei. Televizorul era un pic altfel în vremea aceea, poate nu la fel de solicitant, sau, cel mai probabil, Lavinia era altfel.
De aproape un an, am şi cablu. Deschid televizorul foarte rar, atunci cînd nu pot să adorm singură, dar îi opresc sonorul. Habar nu am pe ce canale sînt programele şi niciodată nu găsesc ceea ce caut. Oricum, de fiecare dată cînd deschid televizorul, mă simt ca la muzeu. Sînt uimită de cantitatea de informaţii care mi se transmite, sînt bombardată cu lucruri pe care nu le voi ţine minte, care nu mă interesează sau care sînt minunate, dar pe care oricum le voi uita. Mi-am pierdut „memoria televizorului“, nu sînt în stare să urmăresc un film mai mult de 20 de minute, restul emisiunilor sînt ca şi inexistente, cît despre program... îmi dau seama că nu ştiu ziua şi ora la care începe nici măcar o singură emisiune, un singur film. Momentul în care am redescoperit OTV-ul, spre exemplu, a fost fabulos. M-am simţit de parcă descoperisem paracetamolul. A fost ca şi cum toate poveştile prietenilor mei s-ar fi confirmat. Ca şi cum eu, chiar eu, aş fi găsit o farfurie zburătoare aterizată pe bloc. Îmi aduc aminte că în seara aceea am avut nevoie de cineva cu care să comentez tot ceea ce vedeam, pentru că era suprarealist. Pentru că nu înţelegeam cum, ce se întîmplă şi de ce. Mi s-a confirmat atunci că la OTV nu te poţi uita singur. Nu are sens. OTV-ul, ca şi văcuţa mov dintr-o reclamă la ciocolată, e făcut ca să ne împingă. Să ne împingă unii spre ceilalţi.
La patru ani de cînd, fără să vreau, am început o altă viaţă, televiziunea a rămas pentru mine un teritoriu aproape necunoscut. Ceva care mă amuză, mă plictiseşte şi mă uimeşte în aceeaşi măsură. Spre exemplu, felul în care părinţii mei încă se aşază în faţa televizorului seara, la ora 7, pentru a urmări ştirile, mă înduioşează enorm. E un soi de ritual care ne aminteşte că sîntem tineri, că sîntem împreună şi că sîntem vii. În rest, televiziunea îmi pare un tărîm al infantilului, al vacanţei, al pornografiei vintage şi al frumuseţii de plastic, o minunăţie, o grozăvie. Uneori, are ceva aproape uman, care mă atrage, un fel de nostalgie. Sincer, mă bate gîndul să petrec o după-amiază întreagă în care să pun programele în ordine, ca în copilărie, începînd cu TVR 1 şi terminînd cu nemţii, italienii, francezii. În restul timpului, prefer oamenii în carne şi oase.
Lavinia Bălulescu este jurnalistă şi scriitoare.