De ce (nu) e fotbalul fotbal

24 aprilie 2013   MASS COMEDIA

Nu m-a interesat niciodată fotbalul. Pe stadion, la meci, am fost o singură dată, pe la sfîrşitul anilor ’90, iar în liceu am jucat mai degrabă baschet. Mi s-a părut dintotdeauna un pseudosport, cu o încărcătură gregară şi ipocrită, un fel de simulare a unei confruntări reale, complexe, echitabile. Pînă într-o zi, cînd mi-am dat seama că tocmai de-asta – fiindcă e pseudosport – e fotbalul atractiv. Dar să vă spun ce nu-mi place la fotbal. În primul rînd, faptul că se poate discuta atît de mult – şi mai ales laudativ – despre un gol dat cu mîna, aşa cum a fost cel al lui Maradona – prin 1986, dacă nu mă-nşel – împotriva Angliei. Mi se pare şi mi s-a părut o încălcare dezgustătoare a regulilor. Chiar dacă s-a văzut numai în reluare, ea îl descalifica/priva de onoare pe autor. Dar, în loc de asta, o mare parte a presei – nu cea britanică, desigur – a vorbit la vremea respectivă despre „mîna lui Dumnezeu“.

Chiar aşa? Atunci cînd văd oameni rugîndu-se pentru sănătate în loc să se ducă la doctor, rugîndu-se doar, stau şi mă gîndesc dacă fac acelaşi lucru şi cînd li se arde un bec. Sigur, rugăciunea e bună, mai bună chiar decît sănătatea, dar Dumnezeu nu e doctor, electrician, taximetrist şi altele. Şi cu atît mai puţin, jucător de fotbal-cu-mîna. Asta nu puteam înţelege.

Cel mai cunoscut fotbalist de pe Pămînt făcuse, la vremea respectivă, într-un meci de vîrf, un lucru ruşinos, care, descoperit, ar fi determinat un cavaler medieval să se retragă definitiv din turniruri şi, eventual, să se apuce de penitenţă. E drept, în Evul Mediu nu existau televiziunea şi, mai ales, reluările. Dar, ca tacîmul să fie complet, discuţia care urmează unor astfel de mizerii – din punctul de vedere al regulamentului şi al adversităţii sportive, reale, oneste – merge adesea în direcţia justificării, a legitimării gestului, cel puţin pentru partizanii echipei. La fotbal, nu poţi pur şi simplu să nu te uiţi deloc şi nici nu poţi să nu vorbeşti deloc despre el, ca dovadă textul de faţă. Aşa că am prins şi eu cu coada ochiului, la TV, tot felul de cotonogeli, de crampoane pe tibie, de extremităţi smulse şi altele – de regulă, atunci cînd arbitrul era cu spatele şi nu putea pedepsi. Mîna lui Dumnezeu a lui Maradona nu e singura care intervine în felul ăsta.

Dar, în fine, dincolo de astfel de controverse, pe mine mă miră tocmai faptul că discuţiile, umorile, justificările, aura eroică se creează fix în jurul lor, al controverselor. În România – şi sînt convins că nu numai – meciurile de fotbal nu durează 90 de minute, ci vreo trei zile. Cei 22 de fotbalişti de pe teren sînt doar nişte marionete, un pretext, actul introductiv al balamucului de după, în care cel puţin 50% din populaţia ţării, aia de sex masculin, trebuie să aibă o părere şi, mai ales, s-o exprime fie în tribună, fie la TV, fie a doua zi, în editoriale de hîrtie.

Acum, că am ajuns în acest punct, cei mai mulţi dintre dumneavoastră, care înţelegeţi la ce e bun fotbalul, priviţi acest text şi pe autorul lui cu scîrbă. Mi-aduc aminte de ultima dată cînd am scris despre fotbal – mai precis, despre metaforele-clişeu, inepte, cu panzere, ieniceri şi cocoşi galici, care umplu gura comentatorilor de sport cu probleme de IQ. Vă daţi seama ce-a urmat în subsolul articolului: principala acuzaţie, pe lîngă cea de nesimţit, a fost de nepriceput, personaj care nu „ştie“ fotbal şi se bagă în ciorba iniţiaţilor. Trag nădejde, însă, că există o minoritate de cititori – infirmi, ca mine – care continuă să se întrebe unde-i poanta, de ce se agită atîta lume din cauza unor lucruri care pentru mine sînt clare: jucătorii care fac mizerii ar trebui scoşi definitiv pe tuşă, arbitrii cumpăraţi ar trebui excluşi din breaslă, preşedinţii de club şi antrenorii demenţi ar fi cazul să dispară din viaţa publică.

Răspunsul l-am găsit într-un text al lui Roland Barthes despre catch. Este chiar cel care deschide Mythologies, bine-cunoscuta culegere de eseuri din anii ’50. Acolo, Barthes spune, în linii mari, că la catch – un fel de Mortal, Total sau Local Kombat –, trucarea înfruntării, caracterul ei teatral nu deranjează spectatorul, ci dimpotrivă, constituie esenţa acestui gen de pseudosport. „Ceea ce publicul vrea e imaginea pasiunii, nu pasiunea însăşi. Adevărul nu e o problemă în mai mare măsură în catch decît în teatru“ – scrie filozoful francez. Dar ce fel de adevăr? „Ceea ce catch-ul e mai ales destinat să imite e un concept eminamente moral: dreptatea. Ideea de răsplată este esenţială în catch.“

Barthes vorbea despre lupte fizice între doi adversari, cu însuşiri fizice contrastante, ca în Commedia dell’arte. Cum se aplică asta la fotbalul zilelor noastre? Echipele sînt mai degrabă personaje colective. Dar înfruntarea propriu-zisă a competenţelor sportive e doar preludiul sau pretextul meciurilor de după, de la televizor. Atunci cînd moderatorii şi invitaţii lor încep să întoarcă meciurile pe toate feţele, principala preocupare a tuturor pare identificarea unui Bine sau a unui Rău transcendent. Despre un cartonaş galben controversat sau un penalty acordat prea repede (sau dimpotrivă) se discută cu o energie care pe mine, unul, mă lasă perplex. Dar, sigur, dacă vezi totul ca pe o piesă de teatru, lucrurile se limpezesc, de la Barthes citire: „Publicului nu-i pasă absolut deloc dacă lupta e trucată sau nu, şi are dreptate; se încredinţează primei virtuţi a spectacolului, care e abolirea oricărui mobil şi a oricăror consecinţe: e interesat nu de ceea ce crede, ci de ceea ce vede.“

Chiar dacă, aşa cum sugeram, coregrafia se mută din teren în tribune şi din tribune în studiouri, în fotbal, cel puţin, Binele şi Răul sînt uşor de identificat. Politica, businessul, literatura, performanţa ştiinţifică din România sînt zone acaparate de neconvingător, de relativitate, de incompetenţă. Publicul are nevoie de o reducţie a realităţii, chiar dacă aceasta se numeşte ficţiune, de un domeniu în care duşmanul e clar identificat. Iar fotbalul nostru – aşa, falit cum e din punctul de vedere al performanţei propriu-zise – are, în mod firesc, mai multă audienţă decît talk-show-urile politice. Personajele de pe teren sînt, poate, greu de deosebit. Dar ce campionat se poate lăuda cu un ortodox atît de fistichiu ca Becali, un antrenor atît de filozof precum e Cornel Dinu sau un briliant atît de fals ca Mutu?

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Mai multe