De ce nu avem încredere în presă

Fundaţia Konrad Adenauer (KAS) şi Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) au prezentat săptămîna trecută rezultatele unui studiu referitor la media din România, din care reiese că numai o cincime dintre români mai cred că presa este independentă. Cum şi de ce s-a prăbuşit acest indicator?

Cele 20 de procente însumează numărul respondenţilor care consideră că presa este „complet independentă“ (7%) şi „mai degrabă independentă“ (13%). Cifra pare mică, dar avem şi dovezi obiective că este aşa. Un studiu CCSB din septembrie 2010 venea cu concluzia că nu mai puţin de 62% dintre români consideră presa autohtonă independentă. Desigur, rezultatele unor studii diferite, realizate pe metodologii diferite, nu pot fi comparate în detaliu. Diferenţa este însă uriaşă. Dar, în perioada 2009-2013, în presa românească au avut loc o serie întreagă de schimbări. În februarie 2010, Ringier ceda fraţilor Păunescu Capital şi Evenimentul zilei. În luna aprilie a aceluiaşi ani, Răzvan Corneţeanu părăsea Adevărul Holding, iar această plecare punctuală imprima grupului media, deţinut de fostul petrolist, o direcţie diferită, descendentă. În martie 2011, Gîndul îşi sista ediţia tipărită, pentru a rămîne doar pe .info. Cam prin aceeaşi perioadă dispăreau de pe tarabă Ziua şi Gardianul, Cotidianul, Business Standard – şi o serie întreagă de titluri cu mai puţină relevanţă în sensul interesului public (reviste).

Dacă e să socotim pe grupuri media, Realitatea-Caţavencu, care a atins expansiunea maximă în 2009, e astăzi istorie. Fără ediţii locale şi cu tiraje mult mai mici – exceptînd Click! –, Adevărul Holding e mult mai puţin masiv. Intact mai scoate încă, pe hîrtie, Jurnalul naţional şi Gazeta Sporturilor, dar a renunţat la o serie întreagă de titluri secundare, în timp ce Adrian Sîrbu şi-a restrîns operaţiunile la Mediafax Group, după ce a cedat şi proprietatea, şi conducerea televiziunilor, americanilor de la CME/Time-Warner. Ringier este concentrat mai degrabă pe reviste şi trecerea pe online, după dispariţia din portofoliu a Pro Sport şi a celor două titluri trecute la fraţii Păunescu, apoi la Dan Andronic. De ce toate aceste schimbări? De vină a fost, în primul rînd, criza care s-a manifestat puternic pe piaţa media. De la 540 de milioane net în 2008, volumul cheltuielilor de publicitate a ajuns la 295 de milioane în 2013.

Cele două cifre sînt o indicaţie despre banii albi din piaţa media. La acest capitol, ar mai trebui contabilizate veniturile din tiraje vîndute şi cele obţinute de televiziuni de la cablişti, pentru retransmisie. Dar dacă ultimele au crescut, într-o oarecare măsură, banii din vînzarea la chioşc sau abonament s-au împuţinat proporţional cu tirajele. La cotidiene, acestea sînt undeva peste 300.000 de exemplare, în total, în timp ce, în 2007-2008, se învîrteau în jurul a 7-800.000 de exemplare.

Cu alte cuvinte, criza media este mai acută decît se vede în scăderea cheltuielilor de publicitate. Deşi concentrarea de proprietate descrisă mai sus poate naşte îngrijorări cu privire la controlul opiniei publice, fărîmiţarea care a venit după a fost mai rea decît fenomenul aşa-numiţilor moguli. Titlurile cedate de grupurile mari din motive de rentabilitate au trecut în proprietatea unor personaje autohtone, cu legături cu mediul politic, şi au căpătat culori partizane remarcate atît de public, cît şi de studiile de specialitate. Rămasă fără bani albi, presa a căutat alte feluri de finanţări. Scandalul Ridzi, în care Ministerul Tineretului a cumpărat ştiri în grila mai multor televiziuni, e o indicaţie bună despre aceste surse. Un studiu ActiveWatch despre care am scris acum cîteva săptămîni, care atestă implicarea financiară a politicienilor de diferite culori în presa locală, e o indicaţie la fel de bună.

La televiziuni, banii politici au provocat mai degrabă agitaţie. Realitatea TV şi Antena 3 s-au replicat într-un număr de posturi asemănătoare, de la România TV-ul pesedistului Sebastian Ghiţă, la TV H 2.0, cea controlată o vreme de consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu. În 2012, pe cablu erau peste zece astfel de posturi, dar – din nou, indiciu de bani politici – televiziunile de acest fel au început să se împuţineze după alegerile parlamentare. În 2014, alt an electoral, Giga TV şi Money Channel dau din nou semne de viaţă, iar Digi24, apreciată de public, îşi schimbă managementul şi strategia.

Înapoi la presa scrisă, nu întîmplător, conform studiului KAS-CJI, românii mai cred în obiectivitatea ziarelor, numai în proporţie de 27%, faţă de 41% – televiziunea (tradiţional preţuită), 40% – media online şi tot atît – radioul. Presa scrisă a fost cea mai atinsă de criză, cu o scădere a cheltuielilor de publicitate de la 82 de milioane, în 2008, la 19 milioane, în 2013. Christian Spahr, directorul programului pentru mass-media din Europa de Sud-Est al KAS, spunea, la lansarea studiului: „În special ziarele ar trebui să fie alarmate de aceste rezultate. Ziarele ar trebui să se concentreze asupra jurnalismului de calitate, pentru a deveni o sursă credibilă de informaţii pentru public.“

Singurul indicator la care presa din România stă bine, în ansamblu, este atitudinea critică. Aceasta este preponderentă, conform datelor studiului KAS-CJI. Problema e însă că această atitudine critică e repartizată pe branduri/grupuri media. Cu alte cuvinte, Intact/Antena se ocupă preponderent de preşedintele Băsescu, în timp ce zona B1/Evenimentul zilei îl are în vizor pe Victor Ponta ş.a.m.d., în funcţie de proprietar şi alianţele de moment. Critica de acest fel nu se leagă de rolul de cîine de pază pe care ar trebui să-l aibă presa, ci e o încercare de destabilizare a unuia dintre actorii puterii, venită din partea altuia dintre actori. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: dacă, eventual, puterea politică ar fi monocoloră în România, ziarul, site-ul sau televiziunea mică şi gălăgioasă, părtinitoare politic, ar dispărea, fiindcă acea putere monocoloră nu ar avea nevoie de ea, iar opoziţia, privată de resursele din timpul guvernării, nu ar avea din ce să o finanţeze. 

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).