De ce mi-am făcut blog

Scriu acestea cu un oarecare sentiment de jenă. Mă simt ca un impostor. Am intrat în casta blogger-ilor de doar două săptămîni (cu avadani.hotnews.ro) şi acum, iată, mi se solicită "impresii". Dreptu-i că impresii am destule, căci mediul este activ, vorbăreţ şi solicitant. Prima concluzie pe care pot s-o trag este că orice ai face, cineva te va întreba "de ce?". După ce ani de zile am fost întrebată "tu de ce nu-ţi faci blog?", iată că acum mă întreabă lumea "Dar de ce ţi-ai făcut blog?". Pentru mine, argumentele sînt în parte personale, în parte profesionale. În calitatea lui de mijloc de comunicare (de "mediu"), blogul întîmpină toate problemele de comunicare şi de libertate de exprimare ale mediilor "tradiţionale" (vă veţi fi gîndit vreodată că o să ajungem să vorbim de televiziune ca despre ceva "tradiţional"?), dar ridică şi probleme noi - care se constituie în tot atîtea provocări. Este un soi de terra nova, din punct de vedere al standardelor normelor şi legilor, iar exagerările, într-un sens sau altul, fac parte (încă) din joc. Tendinţele instituţionale (guverne, organisme internaţionale) merg, mai degrabă spre reglementarea Internetului, după modelul mediilor tradiţionale. Ceea ce ar putea să pară în ordine, dacă facem abstracţie de faptul că Internetul funcţionează după o altă logică, este expresia "globalismului", dată fiind natura sa ne-naţională şi că, încă o dată, tehnologia ne-a luat-o înainte. De partea lor, internauţii consideră spaţiul virtual ca un regat al libertăţii totale, al libertăţii prin excelenţă şi se aprind la simpla pomenire a termenului (auto-)reglementare. Foarte important mi se pare mie feed-back-ul pe care îl primeşti de la cititori. E un feed-back direct, la fiecare "post" (adică, la fiecare articol postat pe blog). Blogger-ul are acces la o serie de date statistice şi analitice. Poţi afla, astfel, cîtă lume te-a citit la un anume moment al zilei, de unde vin aceia, cine sînt cei care-ţi scriu, de cîte ori te vizitează un anume cititor. E adictiv, te poţi sminti verificînd datele acelea, încercînd să înţelegi care ţi-e "impactul la nivel global". Dar mai importante decît cifrele sînt mesajele cititorilor tăi. Este un fel de reality check pentru toate ideile care ţi se par evidente, de la sine înţelese şi lesne de acceptat de fiecare. E minunat să afli că oamenii gîndesc şi altfel - şi e şi mai minunat să găseşti oameni în stare să te contrazică elegant şi cu argumente. Este, de asemenea, interesant să recunoşti şi valoarea argumentelor prezentate cu mai puţină eleganţă - căci acestea sînt primele care te ating. Nu încerc să spun că e o mare plăcere să te expui de bună voie criticilor şi - uneori - mîrlăniilor. Spun că este un exerciţiu necesar oricui a ales să aibă o prezenţă publică şi ar putea deveni un exerciţiu obligatoriu pentru cei care, prin natura meseriei lor, sînt chemaţi să critice (jurnalişti, activişti sociali etc). Ni se pare uşor să acceptăm, la nivel teoretic, argumentele Curţii Europene pentru Drepturile Omului, conform cărora persoanele publice trebuie să accepte un grad mai mare de expunere şi o critică mai acidă. Dar, dacă este să fim sinceri pînă la capăt cu noi înşine, ar trebui să facem acest exerciţiu al expunerii - fie ea şi virtuale (căci diferenţe majore nu văd, din acest punct de vedere, între spaţiul virtual şi cel fizic). O tentaţie căreia este oarecum uşor să-i cedezi este cenzura. Autorul blogului are drept de "avizare" asupra comentariilor care intră (sau nu) pe blogul său. Ar fi extrem de lesne să dai "delete" comentariilor mai puţin măgulitoare sau celor care pun sub semnul întrebării idei dragi inimii tale. Este fix atît de simplu. Dar atunci, la ce bun feed-back-ul? Dacă vrei să fii lăudat, fă o vizită în familie, la mătuşile care te iubesc necondiţionat. Cred că este o chestiune de onestitate să accepţi, de bună voie şi printr-un act "de voinţă", apariţia comentariilor negative pe propriul tău blog. Poate nu te pun - comentariile acelea - în cea mai bună lumină, dar mai importantă mi se pare, în acest context, "politica" de transparenţă şi de acceptare (cum se spune la carte - sau la Chartă) a ideilor "primite mai puţin favorabil" de societate. Personal, mi-am rezervat dreptul de a ţine pentru mine doar un singur astfel de comentariu, care nu se referea la topicul blogului şi care, ca să-l parafrazez pe genialul Moisil, avea legătură cu fundul meu, nu cu capul meu. O altă tentaţie pe care am remarcat-o - cu surprindere - este "înmuierea" reflexelor editoriale. Eşti tentat să te faci comod în propria ta nişă şi să-ţi relaxezi instinctele jurnalistice, dacă le-ai avut vreodată. Ca şi cum faptul că publicaţia nu este "oficială" ţi-ar putea permite să vehiculezi informaţie mai puţin verificată sau măcar într-o formă aproximativă. Din nou, disciplina autoimpusă este cea care te menţine în formă (sau ar trebui s-o facă), precum şi respectul faţă de cei care te citesc. Chiar dacă scrii pentru "nişa de 1" (un public atît de specific descris încît profilul nu se potriveşte decît unei persoane - un fel mai elegant de a spune că vorbeşti cu tine însuţi), regulile profesionale ale jurnalismului - corectitudine în informaţie, onestitate în opinie - trebuie aplicate nesmintit. Miza cea mare a blogului, în opinia mea, este constituirea "comunităţii". Există, deja, chiar şi pe proaspăta mea creaţie, returning visitors, oameni care intră pe pagina ta în speranţa că vor găsi acolo ceva care îi interesează şi care îţi îmbogăţesc informaţia sau gama opiniilor. Am înţeles, de la cei cu experienţă, că, în timp, publicul se stabilizează şi că se formează un nucleu dur de oameni interesaţi de subiect (blogurile care se respectă au o temă dominantă) sau de interacţiunea cu autorul. Această comunitate de oameni care împărtăşesc aceleaşi interese şi aceleaşi norme de comunicare are capacitatea de a dezvolta dialoguri, poate cel mai apropiat model de "dezbatere publică". Nu mi se pare neverosimil ca aceste comunităţi virtuale (create în jurul blogurilor sau altfel) să revină, la un moment dat, în "spaţiul cărnii", să se constituie în grupuri de iniţiativă pe un proiect concret sau altul, restaurînd astfel primatul realităţii asupra virtualităţii. Una peste alta, experienţa este fascinantă, pentru că ajungi să afli despre tine lucruri la care te credeai de mult imunizat sau pe care alţii le ştiau deja. În plus, blogurile dau "voce" unor oameni de calitate, care cu greu ar putea pătrunde în mediile tradiţionale, cu agenda lor actuală. Dincolo de aspectele sale, care ţin de personal şi personalitate, blogul mi se pare un mediu care, decuplat de la servituţile profitului (şi nu voi înceta să repet că, în calitatea lor de afaceri, companiile de presă au dreptul legitim să caute să facă profit), îşi poate întoarce interesul exclusiv către "publicul" său, vizînd în principal calitatea partenerilor de dialog, şi nu neapărat numărul acestora.