Cuvinte care se micşorează

4 septembrie 2013   MASS COMEDIA

Un lucru cunoscut şi studiat de lingvişti e acela că, în orice limbă, sensurile unor cuvinte se degradează faţă de ceea ce au însemnat în limba de origine sau la formare. Cîteva exemple din limba română spun cîte ceva despre ceea ce sîntem şi istoria care ne-a adus aici.

Acum cîţiva ani, pe cînd filmam în Republica Moldova un material pentru ARD, televiziunea germană, am dat peste o anecdotă care ne serveşte. Dirk Schraeder, jurnalistul cu care am lucrat, avusese o filmare la ceva asemănător cu un colhoz – sau CAP –, în care fusese stînjenit de zgomotul făcut, afară, de un utilaj agricol. Fiindcă avea probleme cu sunetul, Dirk a ieşit, la un moment dat, din incintă; a descoperit, pe ogor, un tractor care ara în legea lui, pe scaun cu un rus aflat într-o stare de stupoare alcoolică. Rusul dormea cu capul pe volan, cît timp tractorul parcurgea o lungime de ogor, se trezea să întoarcă maşinăria, după care adormea din nou. Dirk a luat-o la trap către tractoristul plin cu vodcă, după care a încercat să-i explice, mai mult ţipînd şi prin semne, că trebuie să oprească drăcia pentru ca să poată lua interviul. Cetăţeanul tractorist a ridicat oarecum capul de pe volan şi s-a răstit la el: „Ia rabotaiu! Ia rabotaiu!“

Nu trebuie să ştii ruseşte ca să înţelegi că tractoristul deranjat răspunsese ceva de genul: „Lasă-mă-n pace! Nu vezi că muncesc?“ Hilarul vine însă din faptul că, pentru neamţ, ca şi pentru noi, ceea ce făcea tractoristul putea fi cu greu numit muncă.

Limba română e însă de altă părere, ca să spun aşa. A roboti are la noi sensul de lucrare intensivă, treabă continuă pe lîngă casă. Dicţionarul Explicativ arată că se leagă oarecum de agricultură, ocupaţie a slavilor, prin intermediarul robotă sau robot, care era un fel de clacă prestată de ţăranii săraci în folosul boierului.

E adevărat, în română mai există un robot, cel de bucătărie, care vine tot din slavă, dar prin intermediul francezei. În franceză a ajuns de la un ceh despre care aţi auzit, Karel C˘apek, care l-a folosit pentru prima oară cu sensul actual, într-o piesă de teatru pe nume R.U.R., scrisă în 1920. S-ar zice deci că şerbii de pe vremuri făceau treburi de roboţi casnici sau agricoli şi că ne-au lăsat în română un sens intensificat al muncii, care, apropo, e şi ea de origine slavă, de la monciti, la fel ca treaba (tre˘ba).

De regulă, însă, cuvintele se micşorează cumva. Una din poveşti începe în galantarele goale din alimentarele lui Ceauşescu, unde se lăfăiau acele perechi de pui malnutriţi la pungă, pe nume Fraţii Petreuş. Unii dintre noi îşi mai amintesc că, înainte de a deveni hrană costelivă, Fraţii au fost o pereche de rapsozi maramureşeni, dintre care unul cînta la o chitară ţinută în braţe, vertical, cu un acordaj atipic, major. Acest gen de instrument se numeşte, în Ardeal, zongoră, şi are corespondentul maghiar zongora. În patria lui Liszt, cuvîntul desemnează însă chiar pianul lui Liszt, iar asta spune multe despre ceea ce am putea numi resursele logistice ale rapsozilor ardeleni, oricum ar fi arătat instrumentul cu trei picioare şi clape înainte de 1700, data la care se spune că l-a adus la o formă apropiată de cea din prezent un italian pe nume Bartolomeo Cristofori.

Pe lîngă pianul ajuns pe-aici zdrăngănind rudimentar, maghiara ne-a mai făcut cadou şi cuvîntul beteag, al cărui corespondent, beteg, înseamnă în ungureşte bolnav. Sensul originar se păstrează, tot în Transilvania, dar în româna standard definiţia se referă la infirmitate, nefuncţionarea unuia din membre, probabil singurul fel de boală remarcat şi admis în societatea rurală de la noi.

Importuri de acest fel vin din toate limbile. Folosit azi incorect-glumeţ, ca un fel de formă arhaică a lui politică, politichie e de fapt un cuvînt diferit, care vine din neogreacă (politikí) şi înseamnă abilitate, iscusinţă, însuşirea celui capabil de a face manevre, fără legătură neapărată cu ocîrmuirea. Bulgarii ne-au dat şi ei magherniţa, dar, la origine, magernica însemna nu o construcţie dărăpănată şi sărăcăcioasă, ci ceea ce numim trapeză sau refectoriu, adică bucătărie/sală de mese mănăstirească. Lucru de care, apropo, puteţi să vă convingeţi la Sofia, unde există un restaurant cu acest nume, care se laudă cu meniul compus din bucătăria nu ştiu cîtor mănăstiri bulgăreşti.

Ar mai veni la rînd şi aşa-numitele dublete semantice, cuvinte latine care au dat doi descendenţi, prin două filiere de import. Pavimentum a dus, ca neologism importat din franceză, la pavaj, dar pe filiera veche, directă, s-a transformat în pămînt. Monumentum duce la monument, neologismul provenit tot din franceză, dar iniţial a dus la mult mai umilul mormînt. Există şi cuvinte formate în română, ca golan, care şi-au pierdut sensul original, de „sărac, fără haine“, pentru a căpăta conotaţii peiorative.

Toată înşiruirea de mai sus e, desigur, anecdotică. Nu am nici un fel de pretenţii ştiinţifice în privinţa ei, dar un studiu serios despre cariera cuvintelor în română ar putea da indicaţii foarte interesante, chiar dacă nu prea măgulitoare, despre o istorie pe care ne-am obişnuit să o vedem altfel, prin personalităţi eroice de manual şcolar. 

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Mai multe