Cum a trecut Năstase sticla

Ani de zile, cît a contat ca politician, Adrian Năstase a fost un sinonim al lipsei de charismă. Însă în noaptea de 20 spre 21 iunie, cînd cu sinuciderea ratată, social-democratul şi-a văzut cu ochii visul de a umple jurnalele de ştiri ale televiziunilor şi paginile 1 ale ziarelor, fără să le plătească sau să le constrîngă pentru asta. A reuşit, în fine, fostul prim-ministru să pună în scenă un spectacol de succes, cu preţul propriului sînge?

Mass-media a vorbit pe cît de mult, pe atît de aproximativ despre lucrurile care s-au întîmplat în miercurea cînd condamnarea lui Năstase a rămas definitivă. Ştim totuşi cu un oarecare grad de certitudine că pistolul – Smith & Wesson, marcă popularizată în mod ironic de Joe Limonadă – fusese adus de fostul premier în birou şi că au existat unu sau mai multe bilete de adio. Premeditarea e o condiţie necesară a spectacolului, dar, pe de altă parte, ce sinucidere nu e premeditată?

Printre numeroasele lucruri greu de înghiţit care s-au zis pe segregatele televiziuni politice ale României e şi o teorie a înscenării. Conform acesteia, Năstase ar fi bine mersi, fularul Burberry a ascuns nu rana, ci lipsa ei şi totul s-a făcut, în mod perfid, pentru ca pe Traian Băsescu să cadă o anatemă mare şi urîtă. Teoria e la fel de stupidă ca tentativa de a-l transforma pe Traian Băsescu în autor moral al unei crime care nici n-a avut loc. Sau ca ideea că Adrian Năstase nu s-a împuşcat singur.

Cu alte cuvinte, spectacolul a existat, dar a fost unul greu de înghiţit şi imposibil de pus în scenă de un singur regizor, cum am presupus (de dragul metodei) la început. A fost vorba de o cantitate considerabilă de ură împărţită la doi, pe care caracuda puterii şi cea a opoziţiei s-au înghesuit s-o verse în acelaşi timp, împotriva celorlalţi, pe televiziunile prietene.

Desigur că lui Adrian Năstase i-ar fi plăcut să arunce vina pe aşa-numitul regim Băsescu, pentru relele toate cîte i s-au întîmplat. Dar de la dorinţă la reuşită mai e nevoie de cîteva elemente. E drept, pe targă, politicianul a trecut sticla, cum se zice în jargonul de televiziune, mult mai bine decît a făcut-o acum şapte-opt ani, cînd avea presa la picioare, cu una sau două excepţii, şi încerca să creeze senzaţia de lejeritate într-o vestuţă utecistă. Dar vîlva stîrnită are şi o altă cauză. Condamnarea cu executare a lui Năstase e un punct de contact între isterica, dar gratuita (pentru electorat) viaţă politică a României şi ceva mai profund, mersul real al treburilor în ţară. Românii s-au obişnuit să vadă la televizor politicieni care se dau de ceasul morţii, fac pusee de eroism şi fac paradă de instincte ucigaşe cu un soi de gratuitate, fără ca asta să aibă o finalitate cît de mică pentru ei, pentru români. Simbolic, Năstase este primul personaj din Second Life-ul politic care o păţeşte de-a binelea. Iar cînd pune mîna pe revolver, chit că nu nimereşte bine, curge, culmea, şi sînge, în locul unui şuvoi de purici TV. Ca în serialele interactive, care se termină în funcţie de voturile publicului, deznodămîntul dorit de o parte a acestuia s-a produs. Problema lui, a publicului, e acum că sîngele, fie şi al lui Năstase, ketchup nu se face. Nici măcar la Antena 3. Sau B1 TV.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Foto: Adevărul