Cum a păcălit Trump presa americană

Cu declarațiile lui împotriva imigranților, în mod particular musulmani și mexicani, cu incorectitudinea politică și insultele pe care le împarte nu numai altor actori politici, ci și presei, cu minciunile de toate felurile pe care își sprijină argumentațiile, Donald Trump pare de neoprit în marșul pentru nominalizarea republicanilor la candidatura la președinția SUA. Interesant e faptul că miliardarul și-a construit succesul demagogic manipulînd cu inteligență chiar media care e de regulă subiect în frazele despre manipulare.

Trump este construit dintr-un a­luat de demagog care prosperă chiar pe seama presei, pe care adesea o ostilizează cu declarații critice care merg pînă la insulte. Notabil e faptul că o spune chiar un jurnalist american pe nume Nicholas Kristof, în New York Times, într-un comentariu autocritic intitulat „Partea mea de rușine: Trump a fost creat și de media“. Magnatul american, unul din puținii miliardari care s-au vîndut publicului printr-un efort constant de a se situa în atenția media, a prosperat politic așa cum au făcut-o la noi Corneliu Vadim Tudor sau Gigi Becali. O analiză a aceluiași NYTimes, citată tot de Kristof, afirmă că Trump a obținut ceea ce se numește earned media (reflectare neplătită în presă) în valoare de 1,9 miliarde de dolari, de aproape 200 de ori mai mult decît bugetul investit de candidat în reclamă. Editorialistul de la New York Times recapitulează trei mari greșeli făcute de presă. Prima e aceea de a-l fi pre­luat la modul cinic, din nevoia de audiență. A doua, de a nu-l fi luat în serios, la începuturile campaniei pentru nominalizarea Partidului Republican, cu sugestia că preluarea gogoșilor și insultelor emise de Trump ar fi putut să-l ridiculizeze și, în fine, al treilea lucru – faptul că media nu a verificat suficient (așa-numitul fact checking) declarațiile candidatului.

Dacă primele două erori surprind mai puțin, pare ciudat faptul că o presă exactă și plină de resurse, ca aceea americană, a trecut atît de ușor peste erorile intenționate din discursurile lui Trump. Explicația o găsim în Slate, care a avut ideea de a transfor­ma ziariștii care relatează campania lui Trump în subiecte, într-un articol sem­nat de Seth Stevenson. Stevenson vor­beș­te despre atmosfera depresivă și in­ti­mi­dantă în care lucrează jurnaliștii a­cre­ditați pe lîngă Trump, nu o dată închiși într-un fel de țarc, pe deasupra căruia susținătorii politicianului le a­run­că insulte. Dincolo de asta, a relata de­spre Trump este o experiență atipică pentru jurnaliștii americani de politică. Unul din jurnaliștii intervievați se plînge de faptul că demontarea minciunilor emise de politician nu mai e de interes pentru public: „De cîte ori poți scrie că o declarație e neadevărată? De la un punct încolo, minciuna nu mai e știre“, cu atît mai mult cu cît demontarea ei în presă nu îl împiedică pe Trump să o repete. „Verificam tot ce spunea, în fiecare zi, dar de la un punct încolo nu am mai putut ține pasul“, se plînge un alt reporter, iar Stevenson amintește că Politico a contabilizat nu mai puțin de 60 de minciuni într-o singură săptămînă.

Simptomatic e modul cum lucrează Trump cu presa: nu există un birou de presă complet, ci doar un fost top-model pe nume Hope Hicks, care îndeplinește funcția de manager de comunicare, dar se rezumă la a trimite e-mail-uri cu comunicate. Jurnaliștii o descriu ca pe o persoană greu accesibilă, genul „cu care nu poți lua cina“. Față de felul de a face lucrurile al altor candidați, Trump este mai accesibil pentru jurnaliștii-celebrități, dar nu are un aparat de presă mai extins, pe seama căruia să lase o parte dintre răspunsuri, drept care, adesea, acestea nu vin.

Una peste alta, Trump a găsit în campanie o presă la fel de nepregătită pe cît de pregătit era electoratul pentru afirmațiile și metodele lui ieșite din făgaș. Singura consolare vine din faptul că miliardarul pare a-și fi construit un personaj mai violent, ticălos și stupid decît este în realitate. Dacă va obține nominalizarea Partidului Republican – iar acum, în interior, există încercări de blocare a acesteia –, discursul lui s-ar putea schimba substanțial în campania națională, în care trebuie să atragă alegători mai echilibrați și indeciși între el și candidatul democrat. Ar fi o dovadă substanțială că ne aflăm în fața unui om mai complex și mai versatil decît pare. Dar cine spune că speranțele și optimismul funcționează în politică?

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).