Cu România-n gură
„România“ şi „român“ sînt prezente în majoritatea sloganurilor de la europarlamentarele din acest an. Judecînd după formulele-descînt, 12 din cele 15 campanii ale partidelor şi ale independenţilor cît de cît vizibili sînt tot atîtea accese de naţionalism sau localism, într-o Uniune Europeană care scîrţîie, dar mai ales într-o ţară în care Europa a venit la pachet cu criza şi cu discordia din România anti-PSD, iar euroentuziasmul din sondaje s-a topit ca gheaţa pe nisipul fierbinte.
9 din cele 12 formule naţionalist-localiste conţin numele ţării sau derivate. PSD-UNPR-PC defilează cu „Mîndri că sîntem români“, PMP – cu „Ridicăm România“, ortodoxul Capsali – cu „Candidatul familiei româneşti“; PPDD, PNŢCD şi PRM nici nu mai merită să fie amintite, din motive care nici ele nu mai merită să fie amintite. Singurele formaţiuni din buletinele de vot care vin cu formule de alt fel sînt PNL, Forţa Civică şi Noua Republică. Dacă primul alege cosmopolitul şi demagogicul „Eurocampioni la fapte“, celelalte două partide flutură îndemnuri radicale: „Schimbă-i cu Forţa“ şi „Furatul ucide“, ultimul – după tipicul pachetelor de ţigări. Ar fi cazul să ne înspăimîntăm puţin, dacă nu ne-ar fi uşor să ni-i imaginăm pe Mihai Răzvan Ungureanu şi Mihail Neamţu fîlfîind cîte-un steag cu aceste cimilituri.
O situare oarecum intermediară, dar tot naţionalistă, o au partide ca PDL sau UDMR şi Mircea Diaconu. PDL vinde „Europa în fiecare casă“, fără „român(ia)“, dar cu „casă“, deci tot localist. Mircea Diaconu nu propune foarte clar un slogan, dar etalează „Spun adevărul despre ţara noastră“ (tipărit), cu corolarul „M-am săturat să se vorbească urît despre noi la Bruxelles“ etc., la începutul unui spot. UDMR-ul e şi el de-al locului, dar, în cazul lui, nu era nici o socoteală să spună „român“ sau „România“ pe afişe, prin urmare clamează: „Ardealul în Europa!“/„Erdelyt Europaba“. Şi cu puţină Europă, dar şi cu puţin local.
Pe buletinele de vot ar mai fi cetăţeni precum Constantin Filip Tiţian, dar acesta posedă, în loc de slogan şi brizbrizuri electorale, un birou de mediator. Sau cel puţin aşa spune Google, care ar trebui să ştie. Corina Ungureanu, gimnasta medaliată şi ulterior dezbrăcată în Playboy – ceilalţi candidaţi sînt ocupaţi să se ascundă, s-ar putea s-o votez din cauza asta, vorbesc serios –, îi dă cu „performanţa“. S-ar putea ca pînă la restul de independenţi şi formaţiuni acceptate de Biroul Electoral Central (BEC) să existe şi alte pulsiuni UE, dar eu, unul, vă jur că nu contează. Nu ştiu cum admişii de BEC din clasa asta şi-au strîns semnăturile necesare, dar în Zeitgeist-ul cu scumpa noastră ţărişoară – Românie, Erdelyt, casă – nu sînt. Şi Zeitgeist-ul cu ţărişoara e cam peste tot.
Dacă, cumva, sînteţi sceptici şi vă închipuiţi că aşa se fac campaniile, cu România-n gură, aflaţi că mi-a trecut şi mie prin cap. Trec peste poezeaua cu Zdreanţă şi „se jură că nu fură“, fiindcă e adus din condei, şi vă spun că am scotocit după sloganurile de la europarlamentarele din 2009 şi am obţinut ceva de genul: „La bine şi la greu“, „Alege bine!“, „Bani pentru români, bani europeni!“, „Hoţilor, bandiţilor, ce-aţi făcut cu ţara noastră? Puşcăria va mănîncă!“ Mai puţin ultima strigare, pe care s-ar putea s-o identificaţi ca fiind de la PRM, restul nu aveţi cum şti de unde sînt, şi nici nu contează de unde vin. E foarte greu să rezumi ideologia în trei cuvinte, iar cînd ea nu există, ca la partidele româneşti, e chiar imposibil.
Între 2006 şi 2009, România a trecut prin cea mai profundă transformare de după 1990. Lucrurile s-au întors cu susu-n jos încă o dată. Am intrat în Uniunea Europeană, atunci cînd Uniunea era cel mai puţin unită şi, probabil, nu tocmai ca un liant. Încă nu înţelegem, chiar dacă simţim, că timpurile s-au răsturnat din nou, iar consecinţele situaţiei sînt greu de identificat, fiindcă nu putem preciza nici măcar situaţia. Ironic, tămbălăul naţionalist, făcut anul trecut de răposatul USL, s-a generalizat într-o serie întreagă de bombăneli, încă relativ timide, cu cuvîntul „român“ sau „România“ în ele. Undeva, puţin mai în urmă în timp, sînt acrobaţiile neaoşe ale lui Viktor Orbán şi FIDESZ, din ţara vecină. Toate acestea nu sînt semnul vreunei opţiuni ideologice clare, conştiente, dar tocmai inconştienţa şi limitele politicienilor ne arată încotro merg lucrurile. Spiritul Universal al lui Hegel se plimbă uneori printre noi în zdrenţe, măcar în sensul ideii.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).