Copilul-pet
„Nici nu discut! Canapeaua aia de la maică-ta nu e bună de nimic… nu mai ştii că am dormit o dată pe ea şi ne-a rupt la amîndoi spatele? Vrea să ţi-o bage pe gît, ca să nu mai dai bani pe alta. Uită-te şi tu cum e asta şi care-i diferenţa! Ia, încearc-o puţin!“ Doi adulţi tineri, amîndoi uşor supraponderali – de fapt, se văd pe corpurile lor doar primele efecte ale sedentarismului, se trîntesc pe canapeaua Stockholm de două persoane, extensibilă şi, în acelaşi timp, încep să salte pentru a verifica moliciunea saltelei. La un moment dat, ea se uită în jur, ca şi cum ar fi pierdut ceva sau pe cineva şi răcneşte: „Alexandru! Nu-i voie acolo! Nu pune mîna! Treci aici imediat!“ Alexandru, un băieţel de 4-5 ani, abandonează cu regret un straniu obiect pentru depozitare, pe care încerca să îl desfacă, şi se întoarce la părinţii lui. „Stai aici, cu noi! Nu mai pleca de unul singur!“ Copilul se aşază mofluz pe canapeaua Stockholm, al treilea din şir, şi se uită la cei doi care continuă să salte ca într-un joc stupid.
Sîmbăta, pe la prînz, din toate colţurile magazinului IKEA – acest paradis domestic – se aud strigăte, îndemnuri, ordine asemănătoare cu cel de mai devreme: „Nu e voie!“, „Lasă aia!“, „Vino aici!“, „Încetează acum!“, „Tu n-auzi că vorbesc cu tine?“, amestecate cu plînsete, icnete, sughiţuri, zbierăte, suspine care iau treptat forma unor proteste pe care nimeni nu are timp şi răbdare să le asculte. Ai senzaţia că ai nimerit în mijlocul unui circ de sufragerie, iar dresorii sînt într-un permanent conflict cu micile lor sălbăticiuni. Copiii mişună peste tot, atîrnaţi de părinţii lor cu nişte lese invizibile. De multe ori, îi uită prin diferite cotloane, apoi îi recuperează certîndu-i, n-au voie să facă nimic decît să-i urmeze docili, să le asculte preferinţele pentru culoarea roşie sau albastră, sau interminabilele calcule care se termină invariabil cu: „N-avem bani acum!“ Unii dintre părinţi îi abandonează în spaţiul de joacă pentru copii, de la intrare, ca şi cum şi-ar parca bicicletele, însă cei mai mulţi îi iau cu ei în turul magazinului, nu au cum să nu participe la acest ritual, această plimbare prin casa ipotetică a visurilor, căci, „în fond, sîntem o familie“. De ce am mai avea copii dacă nu i-am arăta şi altora? Şi ce drăgălaşi sînt cînd nu le e foame, nu vor pipi, nu se plictisesc de moarte, nu cerşesc atenţie şi se aşază ca nişte păpuşele pe toate canapelele şi scăunaşele astea minunate şi noi, ca să putem să le facem o poză cu smart-ul şi să-i punem pe Facebook! Să împărtăşim tuturor „starea“: „Simţindu-se relaxată la IKEA!“
Timp de două ore, am ascultat cu atenţie şi n-am auzit nici măcar o încercare de conversaţie în care copilul să-şi spună o părere, n-am surprins nici o frîntură de comunicare între cele două triburi, singura relaţie era cea de subordonare. De ce mă miră, în fond, nu sîntem la muzeu sau la teatru, copilul chiar nu are ce să întrebe aici. Ce e aceea o uşă glisantă? De ce husa e detaşabilă şi lavabilă? IKEA e o lume a adulţilor, în care copiii lor sînt nişte accesorii indispensabile pentru a le crea senzaţia de confort total, chiar dacă nu cumpără nimic. Însă vor cumpăra, la final, tot felul de fleacuri şi de mărunţişuri, căni şi suporturi pentru prosoape, ca să nu plece cu mîna goală. Cuplurile, aproape identice, se vor certa la ieşire că iar au cheltuit 300 de lei aiurea, neprogramaţi, out of budget, iar puştiul (sau puştoaica) îşi va primi hot-dog-ul drept recompensă că şi această ieşire în public s-a încheiat, totuşi, cu bine. La un moment dat, tatăl sau mama îşi va aminti din nou de el: „Ia uite ce te-ai mozolit pe faţă!“ Îi va şterge muştarul cu şerveţelul, cu gesturi nervoase. „Treci în maşină imediat!“
Nu-mi dau seama cînd a apărut copilul-pet şi dacă aparţine exclusiv acestei aşa-zise middle class care trebuie să facă în mod regulamentar copii. Uneori, el se identifică cu copilul-trofeu. Îl poţi întîlni nu doar la IKEA, ci şi în toate hiper- şi supermarket-urile din marile oraşe. Uneori, e aşezat ca un bagaj preţios în coşurile de cumpărături. Îl poţi vedea zilnic pe Facebook, în diferite ipostaze. În funcţie de atitudinea părintelui feisbuchist, îţi poţi da seama şi de tipul de ataşament. Cînd sînt foarte mici, bebeluşi, toţi sînt nişte puppies, nici nu contează prea mult specia. Animăluţe drăgălaşe care dorm în cărucioare sau cască ochii curioşi. N-am nimic cu a posta fotografii cu copii pe Facebook, contează, însă, felul în care îi prezinţi, „îi afişezi“. Treptat, pe măsură ce cresc, ei trec prin diferite stadii de prezentare – de la stadiul de pisicuţă, acoperită de funde şi pieptănată în diferite moduri, la cel de leu tînăr, sau la cel de pet pretenţios, de tipul iguană. Foarte rar văd poze în care aceşti copii sînt în relaţie cu părinţii lor. O relaţie în care să se simtă duioşia, afecţiunea. Copilul devine doar un exponat, „un produs“. El ar trebui să transmită un singur mesaj – uitaţi-vă la mine, exist, sîntem o familie fericită!