Colind urban

Într-o seară recentă, mă întorceam acasă pe scurtăturile pe care le știu, printre blocurile „din spate“ ale Căii Moșilor, străbătînd ganguri cu miros de latrină comunitară și traversînd alei înțesate de mașini parcate. Dacă „la stradă“ se simte oarecum apropierea sărbătorilor de iarnă, mai vezi beculețe puse de Primărie, vreun brad care tronează într-o intersecție mai mare, oameni cărîndu-și propriii brazi cumpărați din Obor, vreo tonetă cu chiloți și sutiene roșii, Moși Crăciun cățărîndu-se pe pereții unei vitrine, aici, „la dos“, nu se simte nimic – doar întuneric și frigul amurgului timpuriu de decembrie. Nu există nici o sărbătoare și nici nu va exista vreodată. Însă aud un zvon de muzică stranie. Inițial am crezut că e muzică de circ, dar apropiindu-mă mi-am dat seama că era jazz în toată regula. Un jazz adaptat, „de sezon“ – „Santa Claus is coming to town“. Și suna al naibii de bine. La un colț, mă întîlnesc cu protagoniștii. Sînt doar trei – doi suflători (clarinet și trompetă) și o chitară, însă par o întreagă orchestră. Sînt foarte tineri, probabil studenți, și poartă niște tichiuțe roșii, improvizate. Mă îndoiesc că mulți dintre locatarii blocurilor „din spate“ de pe Calea Moșilor vor scoate capul la geam ca să-i vadă, dar cu siguranță vor auzi „gălăgia“ oarecum intrigantă pe care o fac. Nu sînt colindele „de la televizor“ cu care s-au obișnuit, e altceva. Nu e Hrușcă, cel pe care, de la 1 decembrie, îl auzim obsesiv în toate magazinele Mega Image, cu clasicul „Leru-i ler“. Nu e „O, ce veste minunată!“, nu că aș avea ceva împotriva acestui colind care păstrează ceva luminos, liniștit și arhaic. Cei trei instrumentiști transmit însă o bucurie care depășește granițele orașului, este bucuria universală a Crăciunului. Iar dacă închid ochii și fac abstracție de blocuri, ganguri și mașini parcate, pot să mă simt oriunde în lumea asta: în București, la Paris, la Berlin sau la New Orleans. Habar n-am dacă băieții ăștia cîștigă ceva cu muzica lor stradală sau o fac just for fun. Însă mie mi-au dat o speranță că sărbătorile românești înseamnă mai mult decît sarmaua, șoriciul, țuica și chemarea am­bu­lanței din cauză de preaplin.

N-am avut bunici la țară, n-am fost niciodată în vreun sat românesc de sărbători. Sau dacă am fost, nu-mi amintesc nimic autentic. Doar cenușiu, străzi pustii și oameni care petrec probabil cu nași, fini, verișori și nepoți în spatele unor porți închise. Mi‑aș dori să redescopăr „tradițiile“, însă nu mă încumet să accept vreo ofertă în care ele se manifestă doar de dragul turiștilor. Și în care punctele forte rămîn tot mîncarea „tradițională“ și băutura din belșug. De cîțiva ani încoace chiar îmi repugnă să mă ghiftuiesc și să mă îmbăt de sărbători (pentru că așa dictează cumva majoritatea), prefer stilul cumpătat și aș vrea să mă bucur de altceva. De muzică, de spectacol, de căldura sufletească a oamenilor. Însă orașul meu nu-mi oferă mare lucru. Așa că am ajuns să mă bucur de cîteva zile libere în care pot să-mi adun gîndurile și să scriu, de un oraș fără trafic sau, dacă vremea e frumoasă, de plimbări în care întîlnesc oameni ce vor să-și ușureze digestia între două rînduri de sarmale. Însă treptat mă cuprinde un soi de letargie destul de deprimantă. Sărbătorile de la noi încep să semene cu o suprasolicitare, cu un surplus.

Îmi amintesc că, în copilăria mea din anii ’80, lucrurile nu stăteau deloc așa. Din cauza lipsurilor, a avea ce pune pe masă de Crăciun, a putea să-ți procuri un brad, şi nu un molid „care se scutura în tramvai“, a face cozonaci și prăjituri pe care nu le puteai cumpăra din comerțul socialist și a te reuni cu familia în jurul televizorului, de Revelion, în singurul moment din an în care acesta devenea mai mult decît un obiect de decor, erau motive de bucurie reală. În plus, „se băgau“ bananele (verzi, pe care trebuia să le ții în șifonier ca să se coacă) și portocalele. În nici un caz nu zic că era mai bine și nu am nici un fel de nostalgie față de acea perioadă. Îmi mai amintesc și că, la un moment dat, în preajma Crăciunului, părinții mei erau în vizită la niște prieteni și se uitau la video la filmul Falling in love. Noi, copiii, ne jucam în camera de alături, nu era un film pentru noi. Ne-au chemat adulții pentru două minute, doar ca să ne arate pe ecran ce brad minunat aveau ăia din Occident. Și am rămas „Oau!“. Și țin minte și acum frustrarea și tristețea noastră cînd am năvălit pe bradul sărac pe care îl aveam la dispoziție ca să-l jumulim de bomboanele de pom.

Iar după 1990, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Cerșetorii din tramvai, care tot anul băgau cu „Mamelor din lumea întreagă“, în decembrie o dădeau pe „Ascultați, creștinilor, tineri și bătrînilor!“ („cretinilor“, cum făceam eu mișto cu tatăl meu). Apoi, dacă pe scara ta se nimerea cîte un grup de studenți de la Teologie, știai că a venit Crăciunul. Într-un an al adolescenței, ne-am făcut curaj, eu și trei prieteni, și am plecat să colindăm ca să facem niște bani. Eram un rocker blond cu chitara, un înger de băiat pe vremea aceea, eu cu vocea mea regulamentară de la cor și doi frați fără voce deloc, dar care ne susțineau cu „Domn, domn, să-nălțăm!“. Aveam o sticlă de vodcă pe care ne-o pasam de la unul la altul, „de încălzire“. În trei zile am strîns bani de-o vacanță la munte, dar asta nu a contat prea mult. A contat că ne-am simțit bine, că am participat cumva la sărbătoare, am făcut parte din ea. La asta m-am gîndit și acum cîteva zile, cînd m-am îndepărtat de grupul celor trei instrumentiști din spatele blocului. Că poate chiar se simt bine cîn­tînd, într-un amurg de decembrie sărăcăcios și trist.