Cît de <i>nou</i> poate fi un nou model de predare a jurnalismului

16 august 2007   MASS COMEDIA

Îngerul meu păzitor este dromomaniac - am mai spus-o, cred - dar nici că l-aş vrea altfel. El mă poartă pe drumurile pe care el le crede cuvenite, iar mie nu-mi rămîne decît să mă străduiesc să aflu de ce. Încă mă mai nevoiesc a afla ce anume a făcut să ajung de patru ori în ceva mai mult de un an în Armenia - ţară cu care nu am legături de sînge, dar cu care am dezvoltat legături de suflet. Ultima - sau ar trebui să zic cea mai recentă - dintre incursiunile mele armeneşti a avut ca motiv Şcoala de vară pentru tinerele cadre universitare care predau jurnalismul (Organizată de International Center for Journalism - Armenian Branch şi Universitatea de Stat din Yerevan, cu asistenţa Centrului pentru Jurnalism Independent din Bucureşti), derulată la Yerevan (zic Yerevan, cu Y, pentru că mi s-a spus că grafia încetăţenită, cea cu E, este de sorginte sovietică şi este percepută a avea conotaţii negative. Consideraţi, rogu-vă, forma Yerevan un gest de politeţe ce nu se cere judecat lingvistic). Obiectivul nostru comun era să prezentăm facultăţilor din regiune un nou model de predare a jurnalismului - sarcină care s-a dovedit mai cu miez decît ne-am fi imaginat iniţial. Participanţii au fost mulţi - 21 la număr - diverşi ca experienţă, naţionalitate (Armenia, Georgia, Moldova, Karabah, Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Ucraina), rădăcini culturale şi abordare a propriei meserii. Am avut în grup oameni care predau de ani buni - prodecanul facultăţii de jurnalism din Yerevan a fost participant într-o şcoală similară organizată de CJI în 2002 - şi oameni care de-abia se aventurau la prima lor experienţă academică. Oameni cu experienţe de viaţă pe care nici nu ştiu dacă vrem să le ştim (colega din Karabah ne vorbea de jurnalişti care ţineau camera video pe un umăr şi AKM-ul pe celălalt) şi oameni pentru care noua deschidere democratică a ţărilor ex-sovietice a adus oportunităţi nebănuite şi - aş spune - nesperate (facultăţi americane, burse, masterate suedeze, doctorate stanfordiene...). Ceva aveau însă în comun participanţii noştri şi acestea sînt elemente pe care se construieşte "noul model de predare a jurnalismului". Inventarul bunelor şi relelor O primă trăsătură este poziţionarea critică faţă de presă. Într-un prim exerciţiu, i-am invitat pe participanţi să descrie prin adjective presa din ţările lor. Într-un sfert de oră, aveam o lungă listă de trăsături negative - care nu diferă cu nimic de cele cu care gratulăm noi presa din România. Aşadar, presa din zona Caucazului (includem, de dragul argumentaţiei, Ucraina şi Moldova în aceeaşi categorie) este comandată, influenţabilă (politic sau economic - doar că la ei "mogulilor" li se spune "oligarhi" - şi în discursul preşedintelui Traian Băsescu "mogulii" au fost înlocuiţi, la un moment dat, de "oligarhi" şi am presupus în această schimbare de vocabular o intenţie de a încărca încă şi mai tare termenul, prin trimiterea la spaţiul interlop ex-sovietic, mai lipsit de reguli, mai dur şi mai violent decît cel românesc), lipsită de responsabilitate, aplecată spre senzaţional, lipsită de consistenţă, umorală, imorală, amorală, coruptă sau coruptibilă, desprinsă de agenda publică şi insensibilă la interesul public. Întrebarea firească ce a urmat a fost: "şi cum puteţi, cu bună-credinţă, să vă pregătiţi studenţii pentru o meserie atît de jalnică, pentru o industrie atît de putredă, pentru care voi înşivă nu simţiţi respect sau apreciere?". Grea întrebare şi răspunsuri nu am prea primit. Aşa că i-am invitat de participanţi să facă un efort conştient de a găsi părţile bune ale profesiei jurnalistice, acele lucruri care i-au determinat pe ei înşişi să aleagă această profesie, şi nu alta, un inventar intenţionat al "bunelor" - pentru a contracara inventarul automat al "relelor" pe care tocmai ce-l compilasem. Le-a trebuit colegilor mei mai mult de o oră să facă acest lucru - nu pentru că le era greu, ci pentru că expuneau argumente, dădeau explicaţii, prezentau exemple. S-a dovedit că exerciţiul de "gîndire pozitivă" este mai creator şi mai angajant, că mobilizează energiile în mai mare măsură şi poate echilibra judecata stereotipă, preponderent negativă, asupra profesiunii jurnalistice. Cred că pe această abordare echilibrată a mass-media - ca profesie nobilă, meşteşug specializat şi industrie profitabilă, supusă regulilor jocului pieţei - trebuie să se întemeieze "noul model" în zonele noastre (căci, repet, Caucazul nu este diferit de Balcani, din acest punct de vedere). O reconsiderare a "pieţei" ca factor de progres se impune, la nivel de concept, dublată de o analiză a ceea ce înseamnă "reguli corecte" - care pot fi, în realitate, mai dure şi mai puţin "fair" decît cele pe care ni le imaginăm la modul ideal. Inflaţia de doctori O a doua trăsătură care îi unea pe participanţi era înaltul lor grad de pregătire teoretică. Cîţiva aveau doctoratul luat, majoritatea lucrau la obţinerea lui. Vorbim de oameni tineri, de pînă în 35 de ani. Acest apetit pentru învăţare, această abundenţă de "gîndire educată ştiinţific" nu poate decît să bucure. Pe mine însă m-a pus şi pe gînduri, căci doctoratul nu era criteriu de selecţie pentru participarea la Şcoala de vară - ceea ce înseamnă că, statistic vorbind, ne aflăm în faţa unei viitoare "inflaţii de doctori". Pentru cei din mediul academic, traseul ştiinţific este aproape obligatoriu: licenţă, masterat, studii postuniversitare, doctorat - şi lucrurile acestea se petrec cu un atare automatism, încît specializările devin aproape derizorii. Din fericire - pentru studenţii lor - majoritatea participanţilor la Şcoala de vară aveau şi ceva experienţă jurnalistică "la primă mînă", ceea ce garantează un pic de consistenţă jurnalismului pe care îl predau (sau urmează să...). În lipsa unei astfel de consistenţe de real life, jurnalismul, ca obiect de studiu academic, riscă să alunece către "studii media" - o specializare fără prea mare rezonanţă în redacţii. Cultivarea gîndirii critice O a treia trăsătură comună este importanţa pe care participanţii o dau pregătirii practice a studenţilor lor. Ăsta-i lucru bun, chiar foarte bun - o schimbare faţă de modul "tradiţional" în care sînt organizate şcolile de jurnalism din regiune. Atît de tare s-au pătruns tinerii noştri profesori de jurnalism de importanţa practicii, încît au listat-o prima în topul trăsăturilor care fac predarea jurnalismului diferită de predarea oricărei alte materii. Că nici medic sau inginer nu poţi deveni fără practică - ăsta este un amănunt supărător care ciobeşte un pic farmecul convingerilor tinerelor noastre cadre didactice, dar care i-a împins să cugete mai pe îndelete la ce îi face atît de speciali ca educatori. După două săptămîni de introspecţie şi lucru practic, am ajuns la concluzia comună că, dincolo de standarde şi îndemînări practice, de teorii şi cultură generală, ceea ce educă un profesor de jurnalism este gîndirea critică a studenţilor săi, modul lor de a se raporta la informaţie şi, prin aceasta, la societatea în care trăiesc. Noul model de predare - pe cît de nou poate fi - va avea în centrul său nevoile studentului şi modelarea gîndirii acestuia, mai degrabă decît "materia", "programa" aprobată de instanţele administrative ale universităţilor sau setul de îndemînări cerute de lucrul într-o redacţie. Mai degrabă înduioşătoare decît frustrantă a fost nedumerirea participanţilor la încheierea şcolii. Nedumeriţi au fost aceia care aşteptau - cu pixul în mînă, să ia notiţe - un model standard de programă universitară, o listă de lecturi supersofisticate, un set de teste de evaluare, un "model la cheie" cu care să se întoarcă în universităţile lor şi să-l aplice întocmai. Descumpăniţi au fost cînd au realizat că ei sînt elementul-cheie al "noului" model, că depinde de ei cît de "nou" este modul în care vor preda jurnalismul de acum înainte - şi că ceea ce trebuie să se schimbe, înainte de toate, nu ţine de legea învăţămîntului, de guverne sau de atotputernica biologie, văzută ca fiind cea mai sigură soluţie la "problema generaţiilor" şi de-la-sine aducătoare de "nou".

Mai multe