Cît de credibilă este astăzi presa americană?

3 septembrie 2009   MASS COMEDIA

Fără a fi experţi, putem spune pe nerăsuflate cîteva nume de televiziuni de ştiri sau de cotidiene centrale ori chiar locale de peste Ocean, pe care le consi-derăm infailibile. În general, cititorii sau chiar jurnaliştii români au tendinţa de a asimila aproape orice informaţie sau comentariu din presa americană. Pierdem însă din vedere ceea ce nu uităm să aducem niciodată în discuţie cînd vine vorba de credibilitatea presei româneşti: mogulii, grupurile de interese, grupurile de lobby sau viziunile jurnaliştilor. Mass-media americană traversează în prezent o criză morală pricinuită în primul rînd de propriile erori. Dar despre asta, mai tîrziu. Ar fi o greşeală să vedem media americană ca pe o structură omogenă. Evident, există instituţii media care-i susţin fie pe democraţi, fie pe republicani. De cele mai multe ori, acestea îşi fac publică agenda şi chiar se mîndresc că fac parte dintr-o anumită tabără. Majoritatea cotidienelor americane nominalizează clar, în timpul unei campanii electorale pentru Casa Albă, pe cine susţin. Un studiu independent arăta că, în timpul ultimei campanii prezidenţiale, Barack Obama a fost susţinut de peste 60% dintre instituţiile de presă. Evident, la acest procent contribuie şi instituţiile de presă care în timpul campaniei interne o susţinuseră pe Hillary Clinton. În principiu, pare o presă ideală. Problema apare însă atunci cînd anumite instituţii de presă comentează în mod total diferit evenimente identice sau asemănătoare în care au fost implicaţi actualul şi fostul preşedinte. O uşă mai mare pentru Obama Barack Obama s-a lovit cu capul de tocul uşii elicopterului prezidenţial (Marine One) în chiar primele zile ale mandatului său. Unele instituţii media au privit momentul cu îngăduinţă. George W. Bush a reuşit şi el performanţa de a se lovi cu capul în acelaşi loc ca preşedintele Obama, evenimentul petrecîndu-se de asemenea la doar cîteva zile după ce se mutase la Casa Albă. A fost una dintre primele gafe ce au contribuit la o lungă listă a "bushismelor". Presa liberală începuse încă de atunci să creioneze imaginea unui Bush stupid. În cazul lui Obama, aceleaşi instituţii media au cerut modificarea uşii, pe motiv că preşedintele este înalt. Să ne întoarcem în 2005. Printre cele mai "populare" imagini cu George W. Bush din acel an s-au numărat cu siguranţă şi cele în care fostul preşedinte încerca să iasă pe o uşă blocată, după ce tocmai îşi încheiase o conferinţă de presă. Se întîmpla în China, însă imaginile au făcut înconjurul lumii. Un masaj pentru Merkel În timpul unui summit G8, în 2006, George W. i-a masat umerii cancelarului german, Angela Merkel. Aproape toate instituţiile de presă mainstream l-au acuzat pe Bush că nu cunoaşte protocolul şi că nu ştie să se comporte în astfel de situaţii. Aceeaşi presă a minimalizat sau, pur şi simplu, a evitat ulterior să abordeze momentele în care Barack Obama încălca protocolul. Prima îmbarcare la bordul Marine One a reprezentat şi prima încălcare a protocolului, de către noul preşedinte. Înainte de îmbarcare, Obama i-a întins mîna militarului care se afla la baza scărilor, cu mîna la frunte, în semn de salut. Protocolul cere ca soldatul (US Marine) să rămînă în poziţie de salut, în timp ce preşedintele urcă scările " cu mare atenţie, să nu se lovească la cap. Preşedintele, în schimb, i-a întins mîna, fapt ce l-a obligat pe militar să răspundă. Media americană a evitat însă evenimentul ce a avut loc pe 5 februarie, şi l-a făcut public după aproximativ o săptămînă. Cu siguranţă, atît masajul lui Bush, cît şi salutul lui Obama nu reprezintă mai mult decît două încălcări minore ale protocolului. Reacţia presei a fost diferită însă. Încă de la începutul mandatului său, familia Obama a fost implicată în alte două evenimente ce au rămas netaxate de media mainstream. În primul rînd, aflată la Londra, tot la un summit G8 (asta da coincidenţă!), Michelle Obama a prins-o de spate pe Regina Marii Britanii. Probabil însă că protocolul este mai strict în cazul unui cancelar german decît în cazul unei regine. Cel puţin asta reiese din reacţia presei centrale. Cea mai cunoscută plecăciune rămîne însă cu siguranţă cea pe care Obama a exersat-o în faţa Regelui Arabiei Saudite. Şi de această dată, majoritatea televiziunilor au trecut rapid peste eveniment. "Elita media" S. Robert Richter, Stanley Rothman şi Linda Richter au publicat în urmă cu peste două decenii o lucrare ce încerca să vadă în ce mod opţiunile politice personale pot influenţa munca unui jurnalist. Lucrarea are la bază un studiu completat în 1980, de 238 de jurnalişti, aleşi de la cele mai prestigioase şi influente instituţii media americane, precum ABC, CBS, NBC, PBS, Newsweek, The New York Times, The Washington Post, Time, Wall Street Journal. 54% dintre jurnalişti au declarat că au viziuni politice de centru-stînga, adică susţin democraţii. 29% s-au declarat de centru, în timp ce doar 17% s-au declarat conservatori. Jurnaliştii au admis totodată că propriile viziuni influenţează şi conţinutul ştirilor. Astfel, problemele controversate sînt reflectate în general din perspectivă liberală. Concluzia studiului a fost susţinută şi de Mark Halperin, fostul şef al redacţiei politice de la ABC News. Halperin admite chiar şi faptul că jurnaliştii sînt influenţaţi de propriile păreri, atunci cînd fac ştirile. Un studiu mai recent, din 1997, arată că 61% dintre jurnaliştii ce lucrează în domeniul politic sînt membri sau simpatizanţi ai Partidului Democrat. Doar 24% s-au declarat independenţi, iar restul de 15% s-au declarat conservatori. Ultimul studiu major a fost realizat în 2002, pe nu mai puţin de 116 cotidiene americane. Expertul care a condus cercetarea, Jim Kuzpers de la Colegiul Dartmouth, susţine că presa are tendinţa de a prezenta viziunile liberale pe anumite subiecte, precum dreptul de a purta arme, protecţia mediului sau pe chestiuni ce ţin de rasă sau religie. Majoritatea jurnaliştilor se apără însă şi susţin că toate aceste acuzaţii reprezintă doar un capitol din războiul mediatic pe care încearcă să-l ducă republicanii. Dacă această tactică există, atunci ea nu este nouă. Fostul vicepreşedinte american din timpul lui Richard Nixon acuza presa americană că este prea "elitistă" şi prea "liberală". De ce era Bush atît de "iubit" Allan Lichtman, profesor la American University, îmi spunea recent că motivul pentru care George W. Bush şi-a cîştigat o antipatie agresivă din partea presei îl constituie chiar jurnaliştii. "Realitatea este că Bush a pierdut susţinerea mass-media. Reprezentaţii presei au considerat că preşedintele i-a indus în eroare, în special asupra războiului din Irak. Cea mai mare parte a presei a susţinut versiunea administraţiei asupra războiului, însă aici cred că este chiar vina jurnaliştilor. Orice administraţie va încerca să inducă în eroare presa, iar aceasta se face vinovată de faptul că nu a cercetat mai atent. În februarie 2003, la cinci minute după celebrul discurs al lui Colin Powell, în care vorbea despre armele de distrugere în masă din Irak, am comparat acel discurs, într-o intervenţie la CNN, cu cel al lui Adlai Stevenson, din 1962, din timpul crizei rachetelor din Cuba. Adlai a venit atunci şi a spus că are poze cu rachetele, în timp ce Colin Powell are doar nişte desene. După acest eveniment, Bush a pierdut presa". Polarizarea presei este o realitate recunoscută nu doar academic, ci şi la nivelul publicului. Un sondaj din martie 2007 arăta că 83% dintre americani admit că presa favorizează conştient o anumită tabără. 64% cred că presa îi favorizează pe democraţi, în timp ce 28% cred că cei prezentaţi în culori favorabile sînt republicanii. În septembrie 2008, un alt sondaj de opinie arăta că 49% dintre americani cred că presa îl sprijină pe Barack Obama să cîştige alegerile prezidenţiale, în timp ce doar 14% credeau că jurnaliştii îl sprijină mai degrabă pe John McCain. Răspunsul la polarizarea mass-media nu este să închidem televizorul şi să nu mai citim presa scrisă. Dimpotrivă. Dacă vrem să fim informaţi, trebuie să citim mai mult, şi asta este valabil nu doar pentru America, ci şi pentru România.

Mai multe