Cît de buni sîntem?

În fața unui Mega Image aștepta o bătrînică. Nu cerșea, doar aștepta. Dacă veți fi atenți, veți observa toate aceste băbuțe curate și îmbrăcate decent care stau ore întregi în preajma vreunui supermarket și nu fac nimic. Nu întind mîna, nu te trag de mînecă, nu intră în vorbă cu tine, nu deranjează. Însă dacă le dai ceva de pomană, acceptă umil. E o formă discretă de a supraviețui de pe o zi pe alta, iar imaginea lor e sfîșietoare. Bătrînica de la Mega Image era o femeie simplă, de la țară, cu un chip luminos de bunică. Inițial, am văzut-o doar în treacăt, însă după ce am intrat în magazin, ceva m-a lovit – era o tristețe în ochii aceia albaștri pe care n-o pot descrie. M-a urmărit printre rafturi și, mai departe, la casă. N-am mai cumpărat toate acele „produse“ pe care le iei de regulă de poftă sau la întîmplare, doar ca să-ți umpli punga și dup-aia zac prin bucătărie zile întregi. Am luat două-trei fleacuri și am ieșit. „Aveți nevoie de ceva?“ – am întrebat-o. „Mamă, dacă poți să-mi iei un suc… că așa mi-e de sete!“ „De care suc vreți?“ „Nu contează, din ăsta ca al tău…“ M-am întors în magazin, am cumpărat un suc și o plăcintă. Și i-am dat și 5 lei. Chipul ei s-a luminat și mai tare, era ca și cum aș fi întîlnit-o pe Sfînta Vineri. „Bogdaproste. Ce bună ești, mamă! Cum te cheamă? Să-i zic la popă să te pomenească acolo, la biserică…“ Întîmplarea m-a urmărit întreaga zi, pe care am traversat-o cu seninătate. Făcusem o faptă bună. Desigur, eram conștientă de faptul că exista și o mică vanitate aici. Însă mila mea față de bătrînică s-a prelungit dincolo de tro­tua­rul din față de la Mega Image, așa că m‑am gîndit la ea pînă spre seară. Femeia aceea părea pîinea lui Dumnezeu, de ce aș fi fost eu cea bună? Și, în fond, cu ce am ajutat-o? Cît de mult contează plăcinta și sucul meu, din moment ce în ziua următoare o va lua de la capăt și se va posta în fața unui alt magazin? Oare chiar i-am făcut un bine unui om, ajutîndu-l să treacă peste o altă zi din existența lui oricum mizerabilă?

Bunica mea de la Cluj a fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Cînd mă gîndesc la ea, îmi vine în minte chipul ei luminat pe dinăuntru de bunătate și curățenie sufletească, ce semăna întrucîtva cu cel al băbuței de pe stradă. Bunica era tot o femeie simplă, de la țară, strămutată la oraș datorită unor conjuncturi ale acelor vremuri. Nu mi‑o amintesc certîndu-se, ridicînd glasul sau vorbind de rău pe cineva. Mi-o amintesc, în schimb, în bucătăria plină de vecine, femei de prin satele de lîngă Cluj, chivuțe, pe care le hrănea cu ce avea, în sărăcia acelor ani de comunism. „Ce să‑ți dau de mîncare?“, îi întreba invariabil pe oaspeți. Și nu-și dorea nimic pentru sine, doar să‑i vadă pe cei din jurul ei mulțumiți (eventual sătui). Mi-o mai amintesc ocupîndu-și mereu timpul cu ceva, robotind, gătind, spălînd rufe cu săpunul acela de casă pe care tot ea îl făcea, cosînd bluze și rochii, uneori aproape pe degeaba, brodînd fețe de masă, vorbind cu mușcatele de pe balcon în timp ce le uda și, uneori, după masa de prînz, citindu-i bunicului cu voce tare rubrica „Decese și comemorări“ din ziarul local. Întreaga ei existență se rînduia în jurul casei, al familiei, iar apropierea morții nu era altceva decît o firească și senină așteptare (de altfel, așa a și murit, la 91 de ani, senin și firesc, adormind). A murit fără să fi văzut niciodată marea și fără să fi călătorit mai departe de București. Nu știu dacă a regretat vreodată ceva, mă întreb și astăzi. Bunica mea este cel bun om pe care l-am cunsocut, însă oare cît de subiectivi sîntem cînd apreciem bunătatea celorlalți? O fi avut și ea hachițele și micile ei răutăți, ca toți oamenii, dar pentru mine au trecut pur și simplu neobservate.

Bunica mea de la București a fost, în schimb, o femeie capricioasă, sofisticată și egoistă. Fiică de boieri scăpătați, îi privea pe toți cu un aer de superioritate. Era un om rece, n-a încercat niciodată să se apropie de mine, de pildă, singura nepoată. În timp ce la Cluj, cealaltă bunică încropea o ciorbă din te miri ce, bunica de la București juca cărți și remi, cu alte babe sofisticate. Îi era o frică cumplită de boli și de moarte, și-ar fi dorit probabil să trăiască o mie de ani. A murit tot la o vîrstă venerabilă, însă – din cîte intuiesc eu – deloc împăcată cu sine și cu destinul ei. Oare bunătatea ține de statutul social? De educație? De inteligență? Cu cît ești mai școlit, cu cît gîndești mai mult și mai în profunzime, cu atît îți dai seama că bunătatea poate să aibă nuanțe și că, în fond, nu are nici un rost să fii un om bun? Că binele absolut, fundamental, de fapt nu există? Îmi dau seama că aș putea să fiu nedreaptă și, din nou, subiectivă. Oare pe lîngă cîte momente de bunătate ale bunicii de la București am trecut fără să le recunosc sau le-am ignorat cu bună știință, fiindcă purtau alte învelișuri?

Pare simplu să împarți oamenii în cinstiți sau hoți, în mincinoși sau sinceri, în oameni morali și imorali, după faptele lor. Însă cum poţi evalua bunătatea? Și cum te poți aprecia pe tine însuți în privința asta, avînd în vedere faptul că cei mai mulți dintre noi pornim de la premisa că sîntem niște oameni buni? N-am întîlnit niciodată pe cineva care să se considere pe sine un om rău și presupun că și un criminal notoriu își va găsi mereu circumstanțe atenuante. Orice faptă rea are o justificare, ne imaginăm că în spatele ei se ascunde, de fapt, binele care nu și-a găsit încă locul și timp potrivit să răbufnească, să dea pe dinafară. Așadar, s-ar putea spune că sîntem o lume alcătuită din oameni buni, iar răul nu este decît o iluzie? O să dau doar un ultim exemplu. După ce a fost catalogat pe rînd cu toate epitetele ce reprezintă răul absolut, de la „tiran“ la „satrap“, Ceaușescu, unul dintre cei mai nocivi dictatori ai lumii în secolul trecut, devine o amintire palidă pentru cei care l-au urît, însă este în continuare prezent în mințile celor care îl regretă, sub forma „Ceaușescu era bun“. Putem spune că și de data aceasta binele a învins?