Circuitul mărţişorului în natură
N-am mai purtat un mărţişor din şcoala generală, cînd, în prima jumătate a lunii martie, pieptul uniformei petit era plin de pene, scoici pictate şi mărgele, dar şi de şnururi alb-roşii care se încurcau între ele. Mai tîziu, la liceu, nu mai erau la modă, fata cu mărţişor în piept trecea drept convenţională şi neinteresantă. Am regăsit într-o cutie cu flecuşteţe cîteva mărţişoare din anii ’80 care mi-au stîrnit ceva nostalgii şi mi-au reamintit de un adevărat ritual. Am rememorat chipuri sau gesturi de dăruire/primire a mărţişoarelor. Însă, în primul rînd, am remarcat cît erau de urîte faţă de mărţişoarele de acum, de parcă cenuşiul epocii şi-ar fi pus amprenta şi pe ele. Desigur, mai era şi pelicula de praf care s-a depus de-a lungul anilor. Dar, dincolo de ea, era lipsa de imaginaţie – mărţişoare făcute parcă din sărăcie. Un ghiocel din plastic, un soi de pisică din pene, două figurine din sticlă de la Fondul plastic, un aranjament cu scoică şi „perlă“, o mărgică îmbrăcată în sidef. M-am gîndit însă că, pe timpuri, toate aceste obiecţele reprezentau ceva, mai mult decît acum, oricum. Nu aveam o viaţă prea colorată şi nici prea multe sărbători agreate de partid şi de stat. 1 Martie devenea, astfel, o zi specială, care te scotea din banalul cotidian. Un fel de
. Şi, mai ales la şcoală, din cauza acestor amărîte de mărţişoare, luau naştere sau se destrămau prietenii, ieşeau la lumină mai vechile rîci sau invidii între fete, se reglau conturi sau se înfiripau mici idile.
Aşadar, mai întîi era ziua achiziţionării lor. „Cîte colege ai? Cui vrei să dai?“ etc., mă întreba mama. Shopping-ul de mărţişoare era în sine o plăcere. Tarabe încărcate cu tot soiul de nimicuri drăgălaşe apăreau peste noapte în faţa magazinului Bucur Obor. În mod normal, nu era voie să faci comerţ ambulant, însă de 1 Martie, autorităţile închideau ochii. Cumpăram mărţişoare cu „sacul“ şi la grămadă, în funcţie de buget. Pentru colegele mai importante (cum ar fi colega de bancă, fetele bune la învăţătură, fata care îmi făcuse cinste cu pateuri de la Patibar tot trimestrul I etc.), luam pe alese şi în funcţie de personalitatea fiecăreia. Urmau colegele neînsemnate, care urmau să primească mărţişoare ieftine, dar, în fond, gestul contează. Încercam să fie, totuşi, diferite. Şi, în sfîrşit, venea momentul alegerii mărţişorului pentru „tovarăşa“. Trebuia să fie ceva mai pretenţios, mai preţios, desigur. Pierdeam cam o oră pînă cînd băgam cu atenţie micul kitsch în plic. Cam toate astea preţioase erau kitsch-uri.
Pe 1 Martie, băgam plasa în ghiozdan şi plecam la şcoală mai devreme, ca să am timp să împart mărţişoarele. Toate fetele făceau la fel, băieţii erau oarecum scoşi din această ecuaţie. Desigur că unii dintre ei le aduceau fetelor mărţişoare, pentru că îi obligau mamele lor. Adevărul este că mărţişoarele pe care le primeam de la colege, inclusiv de la cele care contau, le băgam repede în plasă, plănuind să le studiez pe îndelete, ceva mai tîrziu. Ca să le descifrez mesajele ascunse. Însă cele de la băieţi erau privite pe loc, cu un ochi critic. Unele erau turtite sau jumulite pentru că băiatul respectiv n-avusese grijă cu ele în ghiozdan. Şi, în general, mărţişoarele de la băieţi nu erau alese pe sprînceană pentru cutare sau cutare fată, doar dacă nu avea gînduri ascunse cu ea. Mărţişorul primit de la cea mai bună prietenă se prindea obligatoriu în piept în secunda doi. Şi se purta cu mîndrie.
Apoi, venea tovarăşa în clasă şi vînzoleala înceta, ultimele mărţişoare se împărţeau pe sub bănci. Se aşeza la catedră şi aştepta, pentru că ştia ce urmează. Ne perindam pe rînd fiecare cu plicul. Aduceam „prinosul de recunoştinţă“. Tovarăşa zîmbea cu înţelegere, de 1 Martie nu ne asculta şi nu ne punea note. Avea şi ea un mărţişor mare în piept, iar noi, fetele, ne întrebam de la cine o fi fost. De la soţul ei? De la fiică?
Apoi, se cam încheia toată distracţia. Mă întorceam cu plasa de mărţişoare acasă. De cele mai multe ori, aveam exact acelaşi număr de mărţişoare cu care plecasem spre şcoală. Urma să-mi petrec după-amiaza sortîndu-le, asociindu-le cu chipurile celor care le oferiseră. Şi tocmai atunci venea şi Anton, tatăl meu, ca să mă întrebe: „N-ai şi tu nişte mărţişoare? Ia să vedem!“ Pentru colegele lui de serviciu. De ce să investească de două ori? Aşa că se întîmpla să chiulească de la slujbă pe 1, şi să ducă mărţişoare abia pe 2. Mărţişoarele mele. Atunci am priceput că pentru bărbaţi, toată povestea cu mărţişoarele putea să fie calvar. Aşa că le sortam împreună – „Ăsta-i pentru madam Nacu, ăsta pentru doamna Florina de la corectură!“. Dacă se hotăra să meargă la serviciu chiar pe 1 Martie, recondiţionam mărţişoarele mele din anii trecuţi. În fond, gestul contează, nu-i aşa?
Şi uite aşa, trecea şi 1 Martie, şi venea primăvara „cu alaiul ei de flori“. 8 Martie era o sărbătoare care nu mă interesa în mod deosebit – era doar Ziua Mamei, noi, fetiţele, nu primeam nimic. De data aceasta, catedra se umplea de flori şi atît. Or fi fost şi ceva plicuri date pe ascuns de unii părinţi. Însă de-abia aşteptam 9 martie ca să mîncăm mucenici.