Cîrciumioare

Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd vine cu adevărat primăvara, încep să umblu bezmetică pe străduțele din cartierul meu, ca o muscă trezită din letargie, căutînd locuri unde să stau cu burta la soare și să beau o bere. Hibernarea s-a terminat, la ora 7 seara încă e lumină și e plăcut afară, îmi pot părăsi în sfîrșit bîrlogul și redescopăr cît de mult îmi place Bucureștiul în aprilie și mai, singurele luni suportabile aici (ar mai fi și septembrie, uneori octombrie, însă lunile cu vreme bună de toamnă au ceva nostalgic, sînt potrivite mai degrabă pentru a lua tramvaiul și a te plimba fără scop dintr-un capăt în altul al orașului decît să lîncezești pe la terase; în schimb, lunile de primăvară sînt ca o promisiune).

S-au închis rockerii? Mă uit cu jind la curtea mare în care dă colțul ierbii și au înflorit trei lalele. Ce bine ar fi mers aici două-trei mese din lemn, în atmosfera asta pășunistă, casa veche chiar are ceva de la țară, încerc să-mi imaginez terasa perfectă și la doi pași de casă pe care am visat-o toată iarna. Zumzetul vocilor, un Led Zep pe fundal, în surdină, berile cehești imported pe mese, fumul subțire de țigară ridicîndu‑se în aer, învăluind locul într-un soi de magie. Însă e un lacăt mare pe poartă, era un local ascuns, pe care nu-l știa nimeni în afara unor mușterii de-ai casei, o fi dat faliment.

Ne continuăm căutarea pe străduțele din jur și începem să acceptăm realitatea – locuim într-un cartier fără terase pitorești, fără cîrciumi boeme, doar cîteva restaurante cu „specific“, cîteva fast-food-uri și cam atît. Mă apucă melancolia, mă gîndesc la alte primăveri, cînd descopeream cîte un loc nou, la fiecare colț. Au dispărut și cîrciumile „de drojdieri“ care își aveau farmecul și rostul lor, au fost înlocuite de cafenele de fițe. Mi se face dor de Parașută, simt nevoia să vizitez locul de pe strada Verii. Acum e o curte ca toate celelalte, pustie, lipsită de viață. Mi‑a­mintesc mesele de plastic din acel clean, well-lighted place, pe vremea cînd nu exista Internet și semnal wi-fi și n-aveai ce butona la masă, trebuia doar să-ți privești în ochi partenerul și să-i vorbești. Șprițul lungit mult cu apă, din vin „de buturugă“ la un litru, prost, dar ieftin, după care nu te durea capul sau poate doar eram mai tineri. Conversațiile care deveneau șoptite în noapte, foaia mare de parașută care „îmbrăca“ terasa, erai aici ca în­tr‑un cocon, protejat de zăduful verii, de zgomotele orașului, de praf, de plictis. S-a dus naibii și Parașuta! De fapt, genul ăsta de cîrciumioare oneste unde nimeni nu se îmbată, nu face scandal, nu se ascultă muzică tare, toată lumea bea exact cît trebuie ca să se simtă bine și să se ducă ușor euforic acasă a cam dispărut. Localurile unde ziua se întîlnesc pensionarii la una mică, iar seara se retrag pentru a face loc tinerilor din cartier – uneori sînt copiii și nepoții lor și au loc intersecții ciudate, e un fel de schimb de tură –, nu mai există. Îmi amintesc și de cîrciuma înjghebată într-o dugheană de pe Olari. Scaunele erau tari și inconfortabile, dar era plăcut. Aici își făcea veacul jumătate din liceul „Coșbuc“, nu conta că nu era trendy, încă nu se fuma iarbă și nu se aștepta nimeni la aere de Vama Veche în mijlocul orașului, la stuf și hamace. Masa de tablă era foarte bună chiar dacă șchiopăta, mesele din jur și oamenii care zăboveau la ele deveneau singurul decor necesar pentru a te simți bine pentru o oră sau două. Pe Olari ne întîlneam deseori cu un coleg de serviciu al maică-mii, care plimba un cîine de vînătoare bătrîn și pleoștit, se oprea cu el la o bere și stăteau la masă ca un grup statuar. Ne salutam printr-o mișcare a capului, amîndoi un pic rușinați că am dat unul peste altul în spelunca aia. Totuși, era și altceva, un soi de zîmbet conspirativ, ca și cum am fi împărțit un loc secret care avea o poveste. Tot pe Olari era și bărbatul care bea de unul singur doar bere Bergenbier, una după alta, tacticos, fără să se grăbească. Avea o tristețe sfîșietoare, mereu m-am întrebat ce era cu el. 

Mergem mai departe, alte străzi, alții copii care joacă fotbal în mijlocul drumului, alte curți care ar putea să fie terase încîntătoare, dar nu sînt nimic. A trecut aproape o oră învîrtindu-ne aiurea, dar bucurîndu-ne de plimbarea în sine. O fi deschis la La Fourmi? N-aș crede, acolo nici măcar nu e o cîrciumă, doar un chioșc și patru mese, la marginea unei parcări, sub dudul pe care l-au tăiat. Și nici măcar nu mai există La Fourmi, e doar un Mega Image, numărul 10 sau 100. Ne apropiem și, spre surprinderea noastră, auzim un zvon de muzică – același radio Romantic de douăzeci de ani, care se aude dintr-o singură boxă, suspendată deasupra intrării la toaletă. Chioșcul e deschis, dinăuntru se revarsă o lumină galbenă plăcută, îmbietoare. Avem noroc și găsim și o masă liberă din cele patru, este chiar cea retrasă, în spațiul verde care înconjoară ca un brîu blocul socialist. Ne așezăm și ne întoarcem în timp. Aici l-am cunoscut pe Tarkovski, un homeless care văzuse tot, știa pe de rost Călăuza și Rubliov, ne împuiase capul o seară întreagă și nu mai pleca de la masa noastră. Ce ­luăm? N-au decît Ursus și Timișoreana, eu strîmb un pic din nas, m-am obișnuit cu beri mai șmechere. ­Luăm Ursus, e 5 lei. Zumzetele vocilor din jur, frînturile absurde de conversații din care prinzi mereu doar neesențialul, muzica în surdină, fumul subțire al țigărilor noastre care se ridică în aer şi învăluie locul într-o magie albăstruie, toate acestea sînt relaxante, este exact atmosfera pe care o căutam. Păcat că se închide la ora 9, tot ca pe timpuri.