Cinefilie și critică de film: mutații 2.0

30 iunie 2011   MASS COMEDIA

De fiecare dată cînd citesc un articol care anunţă moartea cinema-ului şi/sau a criticii de film rămîn cu o senzaţie de anxietate – oare chiar e interesul meu pentru filme anacronic? Dar apoi descopăr un proiect precum „Project: New Cinephilia“ (http://projectcinephilia.mubi.com/) şi îmi dau seama că acea „moarte“ de care vorbeşte toată lumea înseamnă de fapt „transformare“.  

Project: New Cinephilia (P: NC) ar fi putut rămîne doar un simpozion organizat cu ocazia Festivalului internaţional de film de la Edinburgh (15-26 iunie), la care ar fi participat cîţiva critici şi specialişti din industria filmului şi despre care cinefilul de rînd, aflat într-un colţ uitat de lume, nu ar fi auzit prea multe. Luînd însă forma unui proiect online, P: NC a devenit o conversaţie globală la care poate participa oricine. Într-un timp foarte scurt, P: NC a arhivat unele dintre cele mai interesante viziuni asupra cinefiliei în era digitală, pe baza cărora e mult mai uşor să tragem concluzii în privinţa direcţiei pe care o ia cinema-ul. 

Vremuri excelente pentru cinefili

P: NC e dovada clară a faptului că acestea sînt vremuri excelente pentru cinefili. Noile media nu doar că au făcut posibilă conectarea cinefililor din toate colţurile lumii, dar au şi transformat atît de profund modul în care vedem filme, încît definiţia dată de dicţionare cuvîntului „cinefilie“ (= pasiune pentru filme vizionate la cinema) a ajuns una extrem de limitată. Dacă eşti cinefil în provincia românească, faptul că cinematograful din oraşul tău e ori închis, ori sclav al blockbusterelor americane e trist, dar irelevant – Internetul te aşteaptă cu braţele deschise. Nu vrei să te laşi corupt de Partidul Piraţilor? Nici o problemă. Sînt destule site-uri unde se pot urmări legal şi gratuit o mulţime de filme – de la S.F.-uri şi horror-uri americane din anii ’50-’60 la filme de Tarkovski. Desigur, ideal ar fi să vezi un film în cinematograf. Însă adevărul e că şansele de a vedea un film proiectat aşa cum a intenţionat regizorul sînt minime, dacă nu chiar nule. Contrar opiniei generale, problema cinematografelor româneşti nu e neapărat tehnologia depăşită, ci respectul pe care proiecţionistul îl arată sau nu-l arată faţă de munca regizorului şi a echipei acestuia. Cînd vezi un film ca A Torinói Ló/Calul din Torino (Béla Tarr, 2011) proiectat atît de neglijent, singura concluzie la care poţi ajunge e că dimensiunile ecranului pe care vezi un film nu mai contează, ci doar calitatea imaginii şi a sunetului. 

Acces liber la resurse 

Un alt motiv pentru care noile media au ajutat la crearea unui mediu propice cinefiliei e reprezentat de resursele la care poate avea acces oricine. Astfel, dacă universitatea la care vrei să mergi nu are un program de studii de film, te poţi consola cu faptul că poţi studia individual prin simpla accesare a unor resurse online. Printre resursele oferite de P: NC, de exemplu, se numără cîteva texte esenţiale pentru discuţia despre cinefilie, texte despre critica slow, eseuri video etc. Unul dintre cele mai populare proiecte online care au ca scop arhivarea resurselor de film este Film Studies For Free (http://filmstudiesforfree.blogspot.com/), un blog ţinut de Catherine Grant, care contribuie cu succes la estomparea graniţei dintre mediul academic şi cel online. 

Accesul mai uşor şi rapid atît la filme, cît şi la resurse academice a contribuit la formarea unui public cinefil diferit de cel care se forma la cinematecă. Iar platformele de exprimare puse la dispoziţie de noile media au mutat accentul, în ultimii ani, de pe dezbaterea academicieni vs critici pe dezbaterea critici vs bloggeri. Blogging-ul, în particular, şi noile media, în general, sînt citate adesea drept cauze ale crizei prin care trece critica de film. Însă aceasta a fost dintotdeauna un fel de Cenuşăreasă, iar cînd vine vorba de a limita spaţiul dedicat culturii în print, la critica de film se renunţă cel mai uşor (cazul Variety e elocvent). Dacă spaţiul respectiv rămîne totuşi rezervat filmelor, critica e înlocuită cu promovarea unor blockbustere. Din toată povestea asta, tot cinefilia are de cîştigat – deşi din ce în ce mai marginalizată în media tradiţionale, critica de film se transformă şi se dezvoltă în mediul online. 

Mai multe forme de critică online

„Critică creativă“ e sintagma folosită de criticul australian Adrian Martin pentru a defini noile forme de critică încurajate de platformele de comunicare online – şi aceasta e, într-adevăr, sintagma cea mai potrivită. Unul dintre avantajele criticii online e că nu există limită de caractere sau termene-limită sau obligaţia de a scrie despre filmele care rulează acum în cinematografe, ceea ce oferă criticului şansa de a analiza filmele, deci de a practica acel slow criticism. În acelaşi timp, unii critici vor să experimenteze micro-critica, iar platforme precum Twitter le oferă această posibilitate. Masha Tupitsyn, de exemplu, a lansat recent cartea Laconia: 1,200 Tweets on Film, aducînd astfel aforismul cinefil în secolul XXI (Tupitsyn îşi continuă micro-critica @lifeasweshowit).  

De asemenea, accesibilitatea unor platforme ca YouTube sau Vimeo prezintă o nouă provocare pentru critici: eseul video. Din ce în ce mai mulţi aleg forma aceasta de critică, eseurile video nemaifiind de mult o noutate. În acest context, ce altceva ar putea face un critic pentru a se diferenţia de restul? Edward Ross are o variantă de răspuns: benzi desenate. Pentru P: NC, Ross explică modul în care combină temporalitatea cinema-ului cu spaţialitatea benzilor desenate, pentru a interpreta tematic filme hollywoodiene. 

Voci noi 

Pe lîngă descoperirea unor astfel de forme creative de critică, Internetul e şi o grozavă poartă de acces către voci noi şi unice în critica de film. Una dintre recentele mele descoperiri e Kartina Richardson (http://www.mirrorfilm.org/). Critica sa de film e printre cele mai originale şi inspiratoare pe care le-am întîlnit pînă acum. Iar într-un mediu în care accentul cade pe intelect, a găsi un critic care aduce în prim-plan emoţia generată de film (pentru Richardson, filmul înseamnă, înainte de toate, crearea unei experienţe emoţionale) e ca o gură de aer proaspăt. Însă asta nu înseamnă că ignoră complet dimensiunea intelectuală a unui film – de exemplu, în eseul video dedicat lui Black Swan (Darren Aronofsky, 2010), Richardson vorbeşte despre latura freudiană a filmului. Dintre toate contribuţiile sale pentru Ebert Presents At The Movies se distinge eseul video despre Badlands (Terrence Malick, 1973), în care aceasta descrie atmosfera magică creată de Malick şi pune în perspectivă semnificaţia temporală a filmului, însă o face într-un asemenea mod, încît ai senzaţia că tocmai îţi spune un secret – ţie, şi numai ţie. Puterea criticii sale stă în felul în care vede şi înţelege filmele, dar mai ales în felul în care-şi exprimă dragostea şi entuziasmul pentru ele. Cinefilia Kartinei Richardson e una molipsitoare. În editorialul Proiectului „New Cinephilia“ ni se amintea de un eseu despre decăderea cinema-ului, scris de Susan Sontag în 1995. Nota în care Sontag încheia însă acel eseu era una optimistă şi valabilă şi acum, astfel că îmi permit să o citez: „Dacă cinema-ul poate fi reînviat, asta se va întîmpla doar prin naşterea unei noi forme de cine-iubire“.  

Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Mai multe