Cheia, staţiune turistică de interes local
Exact așa scrie pe plăcuța de la intrarea în localitate. Ce poate să însemne „interes local“? – m-am întrebat amuzată. Adică n-au voie să vină decît prahovenii? Sînt abonați la recreere doar cetățenii din Ploiești? Brașovenilor de peste munte nu li se permite să se cazaze aici? Însă se pare că „interesul local“ nu se prea respectă, fiindcă tot satul e plin de vilele unor bucureșteni. Și de pensiuni-fantomă.
Am revenit la Cheia după mai bine de douăzeci de ani. Satul se află într-o căldare, înconjurat de păduri și poieni, la poalele munților Ciucaș care, deși au un vîrf de peste 2000 de metri, sînt unii dintre cei mai prietenoși munți pe care i-am urcat, ideali pentru drumeții în familie, chiar și cu copiii mici. Satul e străbătut de rîul Teleajen, care puțin mai sus se numește pîrîul Berii, fără nici o legătură cu băutura cu același nume, deși poate nu întîmplător, ceva mai la vale, la Măneciu, se fabrică berea Zăganu, cea mai bună bere românească actuală, după părerea mea. Găsești Zăganu la halbă, proaspătă, rece, perfectă, la cabana Muntele Roșu, iar masivul Zăganu domină cu creasta lui stîncoasă stațiunea Cheia. Atmosfera e una patriarhală, fără fițe de Valea Prahovei; seara, vacile se întorc de la pășune pe strada principală, trec căruțe cu fîn, pe marginea drumului se vînd frăguțe și siropuri de casă cu sifon, la pahar, pentru turiștii însetați. Care turiști? În general, cei care coboară cu mașina prin pasul Bratocea și se opresc aici o oră sau două, la o cafea, și turiștii de week-end. În timpul săptămînii, stațiunea Cheia e pustie, pe străzi bîntuie doar cîini vagabonzi.
În copilărie, era una dintre stațiunile mele preferate, veneam aici cu părinții mei aproape în fiecare an. Stațiune e mult spus. Cheia e un sat care aparține de comuna Măneciu, ridicat de comuniști la rang de stațiune. Adică au construit hotelul cel mare din centru, „în stil montan“, adică două clădiri în formă de triunghi care seamănă cu niște torturi Doboș. Hotelul mai există și astăzi, și nu are deloc acel aer vetust al fostelor hoteluri socialiste, arată decent. Tot în anii ’80 mai existau o tabără pentru pionieri, un camping cu căsuțe din lemn și alt complex turistic în căpătul satului, acolo unde încep traseele montane. Însă noi am stat aproape întotdeauna la gazdă. Într-o vacanță de primăvară, am nimerit la un moș singur și destul de ursuz, care ne dădea tot felul de indicații despre cum să facem focul și să ne gospodărim, apoi încheia fiecare fiecare frază lungă și explicativă astfel: „Mă rog, faceți cum credeți! E treaba dumneavoastră!“ Prespun că bietul moș e de mult oale și ulcele, însă am recunoscut casa prăpădită din lemn unde am stat, părea părăsită. În același an, satul era terorizat de un urs. Oamenii încercau de cîteva luni să-l prindă într-o capcană, tăiau oi și viței ca să-l momească, dar ursul era șmecher, se furișa în cușcă, fura oaia sau vițelul și nu se lăsa prins. Sătenii se săturaseră să trăiască sub amenințarea ursului, așa că făcuseră nenumărate cereri și petiții la Gospodăria de Partid ca să vină vînătorii și să-l împuște. Îmi amintesc că, deși mi-era frică de urși, mi-a fost milă de acesta, care se dovedise atît de inventiv și se descurcase atît de bine, în preajma satului și a oamenilor. Probabil că nu i-a fost nici lui ușor. Într-un alt an, tot la Cheia, abia intrasem în adolescență și m am îndrăgostit fulgerător de un băiat din balconul unei vile. Eram deja în anii ’90 și în sat se construia masiv, numai vile cu două-trei etaje, de peste tot se auzeau joagărele, un semn că se tăia pădurea la greu. Pe mine parcă mă mușcase strechea. Îi tîram pe părinții mei pe strada principală, ca să ne plimbăm de o sută de ori în sus, în jos, fără nici o țintă, doar voi avea norocul să-l mai văd a doua oară în balcon. Prima oară îmi zîmbise. Am trecut pe lîngă aceeași vilă cu acoperiș verde, părea bine întreținută, dar nelocuită de multă vreme. M-am gîndit cum ar fi ca, după douăzeci de ani, să apară în balcon un bărbat, puștiul de odinioară, și să-mi zîmbească.
Cheia de astăzi, chiar și așa pustie, are un farmec aparte. E un loc ideal pentru scris, citit, fugit de canicula din București (fix două ore cu mașina). Seara nu sînt mai mult de 10 grade, iar cerul e fantastic, adînc și limpede, plin de stele, se desfășoară sub ochii tăi ca o hartă veche, în mai multe straturi. Mă întreb de ce a rămas „stațiune turistică de interes local“. Unii spun că există niște interese ca stațiunea să nu se dezvolte. Cică aici își au vilele mahării care fac afaceri pe Valea Prahovei și ei nu au nevoie de alți turiști, vor doar liniște. Administrația locală nu se implică deloc. Drumul Măneciu-Cheia, străbătut de TIR-uri, e veșnic în lucru, în anumite porțiuni se circulă pe un singur sens. În Cheia nu există trotuare, magazine (decît unele gen buticuri care funcționează după cheful localnicilor și programul muncilor din gospodărie), bancomate sau farmacie, nu există nimic. Dacă nu vii bine echipat, depinzi de Măneciu sau de Brașov. De promovare turistică nu poate fi vorba. Încîntătorul drum pînă la cabana Muntele Roșu îți rupe mașina. La restaurantul popular de pe strada principală stai o oră ca să-ți vină mîncarea, dar sînt servite înaintea ta familiile de cocalari care comandă ciorbe de burtă și cincizeci de mici. Pensiunile au dat faliment, deși prețurile sînt derizorii, 50-80 de lei camera pe noapte. Se pare că la cabana Ciucaș din vîrful muntelui s-au făcut ceva investiții, e în regim de hotel, vin să te ia cu 4x4 din vale. La Cheia vii ca să urci pe munte fără să întîlnești aproape pe nimeni pe trasee și totuși nu ți-e teamă nici măcar de umbra ursului legendar de odinioară. La Cheia nu există nimic, dar e multă liniște, așa cum își doresc, chipurile, șmecherii cu vile. Și mă gîndesc, la rîndul meu, că poate e mai bine să rămînă așa.