Ce nu se face, dar se face

În gazetărie, la fel ca în oricare altă meserie, există o serie de legi. Unele scrise, altele nescrise. O parte dintre acestea se referă la ceea ce trebuie să faci - şi cum să faci - pentru ca produsul jurnalistic să iasă cît mai bine. Figurează aici o mulţime de dimensiuni, de la topica şi stilistica frazei pînă la paginare. O altă parte dintre regulile ziaristicii vizează ceea ce nu se face. Nu se face nu pentru că aşa a zis vreun guru al domeniului, ci pentru că încalcă legile bunului simţ, ale bunului gust, ale logicii, ale limbii, ale onestităţii etc. - şi, nu în ultimul rînd, aduce prejudicii semnatarului şi publicaţiei, declasîndu-i. Mai devreme sau mai tîrziu. Publicul poate fi păcălit, prostit, manipulat o vreme, dar pînă la urmă se prinde. Poze refolosite, declaraţii despre declaraţii La 18 ani după cîştigarea libertăţii totale, presa românească face în continuare ceea ce nu se face, cu o frenezie ameţitoare. Nu se face să pui pe prima pagină o fotografie (mare) de arhivă, fără măcar să menţionezi că nu este una de actualitate. Nici un ziar cît de cît serios, din lume, nu face aşa ceva. E penibil. Există două explicaţii pentru un astfel de demers: fie publicaţia pur şi simplu nu are o poză de prima pagină, fie încearcă să inducă o idee. Exemplu: Cotidianul din 25 februarie a.c. arunca