Ce ne-nvață pe noi presa?
A patra putere în stat! Sună frumos, nu? Care e puterea presei, cred că toată lumea s-a lămurit. Deşi ar fi de făcut două amendamente la impresia generală. Unu: în puţinele cazuri în care, vreme de două decenii, diverse porcării au fost stopate sau măcar reduse în efecte – presa a fost cea care le-a întors din drum, mai degrabă decît justiţia. Totodată, datorăm presei şansa de a ne face o imagine corectă asupra VIP-urilor din mai toate domeniile. Cu accent, e drept, mai mult pe personajele negative şi/sau ridicole, căci despre oameni de valoare vine vorba mai rar. Doi: au existat situaţii în care presa a avertizat asupra unor intenţii de afaceri dubioase şi acestea nu s-au realizat, creînd impresia că erau subiecte inventate. Cel puţin în unele cazuri, neconfirmarea era tocmai efectul semnalelor jurnalistice: escrocii au făcut un pas înapoi, clamînd că nici nu le dăduse prin cap să...
Una peste alta însă, presa românească nu prea are putere. Parţial din cauza forţei covîrşitoare şi transpartinice a sistemului, dar parţial din pricina propriilor slăbiciuni. Despre acestea din urmă aş vrea să vorbesc, şi am să mă limitez la ziare. Nu numai pentru că au o putere de penetrare incomparabilă cu cea a periodicelor, ci şi pentru că acestea din urmă, în marea lor majoritate publicaţii specializate, în general fac ceea ce au de făcut. De la revistele de tip Casa mea, Grădina mea, Sănătatea mea etc., pînă la revistele de cultură – nu prea sînt de adus reproşuri consistente.
Calamburul ghiduş
Genul publicistic numărul unu este ştirea. Informaţia este, de altfel, capitalul cel mai valoros al societăţii moderne (şi nu numai). Înainte de a face ceva, trebuie să-ţi formezi o părere cît mai completă despre ceea ce ai de făcut, despre condiţii, conjunctură, premise, ca şi despre efectele probabile. Or, pentru a-ţi fundamenta părerea, ai nevoie de cît mai multe şi cît mai corecte informaţii.
Foarte puţini români din afara presei ştiu că, în covîrşitoarea lor majoritate, ştirile pe care le citesc în ziare nu sînt produse de ziare, ci de agenţiile de ştiri. Mai ales în ultima perioadă, de cînd cu reducerea bugetelor. Uneori, ziarul precizează sursa, de multe ori nu. De puţin timp, jurnaliştii de la Mediafax au ieşit din nedreptul lor anonimat, ştirile fiind semnate (dacă sursa e menţionată de ziar).
Faţă de presa occidentală, ziarele noastre practică două ghiduşii (e un eufemism): ştirea comentată şi manipularea titlurilor. Fie un calambur, fie ceva şocant sau abscons, fie o extragere din context, fie chiar o informaţie care nu se regăseşte în ştire. Cunosc cel puţin un caz în care ziaristul a scris o ştire corectă, iar în redacţie s-a decis ca titlul să exprime contrariul a ceea ce aflai din text. Şocant e şi cînd o ştire de agenţie scrisă 100% by the book capătă un titlu „comercial“. E micul aport al ziarului... Dacă nu te laşi păcălit de titluri şi de comentariile maliţioase, în general te poţi informa cît de cît frunzărind presa, cu condiţia să consulţi cel puţin două ziare aflate pe poziţii politice opuse. Numai că imaginea formată va fi parţială, căci cotidienele noastre nu numai că manipulează ştirile, dar le şi selectează în funcţie de comandamentele locale.
Datul cu părerea
Cel mai bogat reprezentat este editorialul. Dacă publicaţiile occidentale au de regulă un singur editorial general – care reprezintă punctul de vedere al publicaţiei, nu doar al autorului – şi eventuale editoriale specializate (economie, finanţe, sport etc.) în paginile respective, la noi poţi găsi în acelaşi ziar numeroase editoriale generaliste (tip „Starea naţiunii“), uneori contrazicîndu-se între ele. Este materializarea jurnalistică a unei patologii naţionale: obsesia de a-ţi da cu părerea. Nici vorbă de vreo specializare: acelaşi jurnalist comentează ex cathedra scena politică, naţionala de fotbal, afaceri, cursul de schimb sau scandalul poneiului roz. Se pricepe la toate. În acest domeniu e greu de sugerat un ghid de utilizare a presei. Majoritatea cititorilor merg pe mîna a doi-trei „analişti“ şi iau de bun tot ceea ce spun aceştia despre orice. În acelaşi timp însă – mai ales în ediţiile electronice, unde se pot posta comentarii –, citesc, măcar în diagonală, şi ceea ce spun „ăilalţi“, dar numai pentru a-i înjura.
Mai e şi altceva?
De aici încolo, Dumnezeu cu mila! Presa românească a ultimilor ani s-a redus aproape cu totul la ştiri (inclusiv utilitare), editoriale, materiale de autopromovare, cronici şi semnale (cultură şi showbiz) albe, impersonale, seci, convenţionale, doldora de clişee – cu puţine excepţii.
Interviuri – rarisim. Reportaje – din an în Paşte. Anchete – cînd dau „sursele“ ceva (stenograme, de pildă), cu prea puţin efort din partea redacţiei.
Toate au fost genuri de frunte ale presei româneşti postdecembriste. Au existat publicaţii care s-au construit şi au avut succes pe baza anchetelor „la sînge“ (la faţa locului, nu pe Interent!), a reportajelor memorabile, cu valenţe literare, a interviurilor cu personalităţi adevărate şi, nu în ultimul rînd, a unor foarte bune idei jurnalistice, de exemplu, cele în cheie parodică. Că veni vorba, umorul de calitate a dispărut din presa românească, fiind înlocuit de un soi de sarcasm catastrofic născut din frustrări. Nu mai rîdem, ci ricanăm. Zîmbetelor le-au luat locul rictusurile.
Încolonarea spre cimitir
Scriu aceste rînduri într-un moment special: apariţia mişcării „România Curată“. Nu intenţionez să discut acum şi aici detalii legate de acest demers, ci doar să remarc ceea ce mie mi se pare esenţial: este unul dintre rarisimele momente în care cineva ne propune să facem ceva, cu sau fără şanse de a avea rezultate, dar ceva. Comparaţia presei cu o atare idee este devastatoare, căci, cu extrem de puţine excepţii, presa – indiferent de poziţionarea ei profesională şi politică, indiferent de mijloace, de genurile publicistice, indiferent de orice – ne învaţă, zi de zi, ceas de ceas şi-n proporţie de masă, că nu e nimic de făcut, că orice acţiune e inutilă, că sîntem frunze-n vînt, grăunţe de nisip, atomi fără nume. Iar cei care realizează ceva – ne învaţă presa – fie o fac prin fraudă, fie au avut baftă chioară, fie succesul lor, de fapt, nici nu este un succes.
Din punctul de vedere al presei, putem – ca-n bancul cu Radio Erevan – să ne îndreptăm fără panică spre cimitir.
Dar poate mai avem totuşi nişte treabă pe-aici, nu?
Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi scriitor.