Ce-i mînă pe ongişti în luptă?
Am cunoscut-o la un centru de recuperare a persoanele cu dizabilităţi psihice, unde mă documentam pentru un proiect. O fată micuţă, subţire, cu trăsături creole, căreia i-ar fi stat bine într-o vacanţă perpetuă pe o plajă din Mexic. Însă ea era aici, zi de zi, şi făcea o muncă de care nu mulţi dintre noi ar fi capabili. Dacă te implici emoţional, eşti terminat. „El e Daniel, e schizofrenic, dacă ia medicamentele e OK, la un moment dat refuză să le mai ia, pentru că începe să se considere un om normal… şi atunci face o nouă criză. Ea e Alina, cu sindromul Down, a fost prietena lui Daniel, s-au cunoscut aici, la centru, din păcate, relaţia n-a mers, nu prea avea cum să evolueze atît timp cît sînt sub tratament. El e Marius, un desenator extrem de talentat, personalităţi multipe…“ Mi-a spus cîte ceva despre fiecare, între patru ochi, ca să-mi pot face o imagine de ansamblu. Apoi am început cu toţii să ne jucăm de-a piesele de şah. Dramaterapie. A ieşit un spectacol viu, captivant, chiar şi pentru mine, care eram „din afară“. Datorită ei. Era creativă, tonică, ştia cum să comunice cu ei, un soi de empatie funcţiona. Totuşi, fata asta avea ceva, o tristeţe reţinută, o melancolie. N-am aflat niciodată de unde vine. O fi fost o tristeţe „nativă“, există oameni care se nasc reglaţi „pe trist“, o fi avut motivele ei personale… nici n-am întrebat-o, ar fi fost o indiscreţie.
Am revăzut-o, după multă vreme, în gară. Era însoţită de o puştoaică blondă, de vreo 16 ani, frumuşică. A condus-o la tren. Păreau într-o relaţie apropiată. „Ai grijă cu cine intri în vorbă pe drum… să mă suni cînd ajungi! Neapărat. Ţi-am încărcat cartela special pentru asta!“ S-au pupat, puştoaica a plecat. „Ce mai fac Daniel, Alina?“ am întrebat-o eu despre „pacienţii“ ei. „Nu mai ştiu mare lucru despre ei. Nu mai lucrez acolo.“ La centru, ea lucra ca asistent social, aproape voluntar, din partea unei asociaţii. Dar ceva n-a mai mers, au apărut nişte neînţelegeri în interiorul asociaţiei, n-a vrut să-mi dea amănunte. „Acum am propria mea asociaţie şi e mai bine aşa. Ai văzut-o pe fata de mai devreme? E victimă a traficului… a fost vîndută de un unchi. Dup-aia, a fost traficată în Serbia, doi ani, a scăpat printr-o minune. Îţi vine să crezi?“ M-a invitat la shelter să le cunosc pe celelalte fete şi aşa a început să se contureze un „subiect“ pe care l-am urmărit ceva vreme.
Shelter-ul şi în acelaşi timp sediul asociaţiei era un apartament cu trei camere, unde locuiau provizoriu vreo şase fete. Găteau, spălau haine, îşi împrumutau una alteia rochiile, îşi vopseau părul, rîdeau împreună, uneori plîngeau, cînd îşi aminteau prin ce au trecut. Sau plîngeau, pur şi simplu, de frică – frica de a depune mărturie împotriva traficanţilor, teama ca ei să nu le aştepte la colţul blocului, frica de a se întoarce acasă, unde vor da cu ochii de foştii prieteni, de vecini. Atmosfera era una aparent veselă şi lejeră, de cămin studenţesc, dar se simţea o tensiune, o încărcătură emoţională greu de suportat pentru cineva care nu era obişnuit cu astfel de „cazuri“. Iar amica mea îşi depăşise de mult atribuţiile de asistent social, le era un fel de soră mai mare. De fapt, asociaţia era formată din ea şi încă o altă fată, care se ocupa de hîrţogăraie (pe atunci, amîndouă erau foarte tinere, sub 30 de ani). Deşi între timp învăţase cum să acceseze fonduri, participase pe la diferite conferinţe şi congrese pe la Bruxelles şi, teoretic, ştia cum funcţionează lucrurile, banii erau puţin, în fiecare lună chiria shelter-ului devenea o problemă. Am dedus de la ea, căci nu mi s-a plîns niciodată, că există o „mafie“ a ONG-urilor, cele mici, care nu au „spate“ şi relaţii unde trebuie, supravieţuiesc cu greu, în ciuda bunelor intenţii. Cînd am fost împreună undeva la ţară, să căutăm o fată care dispăruse pentru a doua oară, a apelat la maşina unui prieten şi a pus din buzunarul ei bani de benzină. Tristeţea ei era mai evidentă şi mai profundă decît atunci cînd o întîlnisem prima oară, probabil că traumele celor pe care le avea în grijă se suprapuneau peste propriile temeri şi nesiguranţe. Dar am înţeles că, de fapt, din acea tristeţe se năştea o vocaţie. Cîţi dintre noi putem arăta o compasiune sinceră şi dezinteresată faţă de semenii noştri? Prietena mea era o persoană dedicată şi probabil că s-ar fi implicat la fel de mult şi în acelaşi mod şi dacă ar fi fost vorba despre drepturile minorităţilor, despre femeile victime ale violenţei domestice sau chiar despre cîinii vagabonzi. Dar ce am apreciat cel mai mult la ea – nu mi-a ţinut niciodată vreun speech despre discriminare şi marginalizare, nu mi-a provocat lacrimi, nu m-a forţat să empatizez nici cu bolnavii psihic, nici cu fetele traficate. M-a lăsat să receptez totul printr-un filtru personal.
De ce am spus toată această poveste care nu conţine, de fapt, nimic spectaculos? Tocmai pentru că este un exemplu de normalitate. În loc să se ascundă în spatele unor ideologii pe care de multe ori nu le înţeleg şi le aplică conform unor scheme „de manual“ care justifică, de fapt, cheltuirea unor bani, uneori în mod inutil, aşa ar trebui să fie toţi ONG-iştii, „reprezentanţi“ autoproclamaţi ai categoriilor defavorizate. Să dea dovadă de compasiune şi să ajute. Şi, în loc să militeze extrem de vocal, să organizeze proteste doar pentru a-şi confirma existenţa şi „lupta“ pentru cauze imaginare, să rămînă nişte prezenţe discrete şi necesare, în spatele unor cazuri şi al unor schimbări în societate care vor vorbi de la sine.