Ce e exclusiv atunci cînd totul e exclusiv?

16 octombrie 2013   MASS COMEDIA

Dintre toate strigările de pe site-urile româneşti – gen Şoc! Senzaţional! Vezi aici! –, una are un regim mai special şi sună vetust: Exclusiv! Ce vă evocă acest cuvînt? Cînd aţi văzut ultima oară ceva cu adevărat exclusiv? Răspunsul la aceste întrebări este o explicaţie elaborată despre felul cum funcţionează media în ziua de azi.

Florin Negruţiu de la Gândul, unul din puţinii jurnalişti români din generaţia de 30-40 de ani, care au dobândit o oarecare vizibilitate, îmi dădea o explicaţie surprinzătoare, într-un interviu pe care l-am publicat zilele trecute pe blog: exclusiv e o „formă de protecţie“. Dacă nu scrii  în titlul unui material  că e exclusiv, „în cinci minute e la TV fără nici o citare. Am socotit odată: în cazul ştirilor care au exclusiv, procentul preluărilor la TV fără citare scade spre 20%“, spune Negruţiu.

Astăzi, tabloidele şi alte publicaţii superficiale lipesc eticheta exclusiv de aproape orice. Dar ce era, în vremurile de aur ale presei scrise, un material exclusiv? O investigaţie sau o ştire specială, pe care altcineva n-o avea. În publicaţiile serioase, ştampila de acest fel se punea destul de rar pe texte, spre deosebire de uzanţa de azi, de pe Internet, unde „exclusivităţile“ abundă în fiecare zi. Gândul, spre deosebire de alte site-uri, are şi exclusivităţi pe stil vechi, ca seria de investigaţii despre torţionari sau cea despre stresul posttraumatic din Armata română. Însă felul cum această publicaţie, şi altele, tratează ideea aflată în discuţie e o indicaţie despre faptul că aceasta şi-a pierdut sensul originar, în epoca Internetului.

Într-un fel, dispariţia exclusivităţii ţine de o carenţă de documentare a mediilor de azi. Am mai povestit despre faptul că în vremurile dinaintea e-mail-ului şi a telefonului mobil, informaţia – sau ştirea – era un lucru spre care ziaristul se ducea, de unul singur. Acum, aceeaşi ştire vine ea la ziarist, de regulă într-un comunicat de presă, prin e-mail, şi ajunge nu numai la el, ci şi la colegii lui. De aici, un soi de uniformitate şi în acelaşi timp superficialitate a mass-media, care are, în mare parte, acelaşi sumar, iar sumarul e dictat mai degrabă de instituţii ca partidele politice, autorităţile sau companiile. Asta înseamnă că în presă apare mai degrabă ceea ce vor astfel de instituţii, şi nu ceea ce vor ziariştii. Iar ziariştii, la origine, erau în căutarea unor lucruri care interesau publicul, şi nu instituţiile.

Acest gen de superficialitate e însă inevitabil, azi. Şi nu e numai o carenţă: principala calitate a jurnalistului e, mai nou, aceea de a se descurca într-un bombardament cu ştiri, din care trebuie să pescuiască esenţialul. Vremurile în care un articol însemna zile întregi de documentare au apus. Cu excepţii rare, textele se scriu acum „de azi pe azi“, iar sosul informaţional în care se bălăceşte autorul e suficient de consistent, în el se găsesc destule lucruri din care poţi alcătui un sumar cu sens, chiar dacă asta se face, în momentul de faţă, la modul deficitar. Dacă s-ar cala numai pe exclusivităţi, făcătorul de conţinut din 2013 ar scăpa din vedere tabloul de ansamblu, sinteza evenimentelor zilei.

Bombardamentul cu comunicate ale instituţiilor nu înseamnă numai zgomot informaţional. Trăim într-o epocă a transparenţei, în care avem, şi în România, o lege care obligă aceleaşi instituţii să ofere acces la informaţiile de interes public, şi în care guvernele şi agenţiile de stat occidentale pun la dispoziţia media cantităţi uriaşe de informaţie tabelară, pentru ca profesioniştii să poată extrage din ele subiecte care se înscriu în paradigma aşa-numitului „jurnalism de date“. Şi la noi, de alegeri, de exemplu, apar diferite hărţi ale ţării, care dau compoziţia politică pe judeţe. Graficele şi statisticile de tot felul se găsesc şi pe Internet, şi pe hîrtie, şi pe ecranele TV.

Toate acestea duc la o concluzie evidentă: exclusivitatea, ca atribut al informaţiei – ştirii – investigaţiei, nu mai există sau există doar rareori. De unde şi tendinţa de a folosi termenul pentru altceva. Dar şi un anumit gen de frustrare a profesionistului, care îşi vede munca sau abordarea preluată mai departe, fără citarea sursei, de alte canale media. Balamucul pe care îl face cutare sau cutare blogger în privinţa „furtului de ştiri“ e un indiciu, în mic, despre felul cum se desfăşoară lucrurile.

Problema e că ştirile sau informaţiile nu constituie obiectul proprietăţii intelectuale. Legea dreptului de autor le exclude de pe lista produselor în cazul cărora se poate vorbi despre copypright. Un clişeu anglo-saxon spune şi el că „information is commodity“, adică informaţia este o marfă nediferenţiată, fără etichetă, ca făina în vrac, petrolul sau minereul. Clişeul provine dintr-o teorie epistemologică, dar, în sens comun, referirea e la faptul că o astfel de marfă se tranzacţionează oarecum la kilogram.

Pe Internet şi la TV, din punctul de vedere al publicului, informaţia e aproape gratis. Costurile ei se reduc la abonamentul de cablu sau conexiunea online, asigurate în ziua de azi de unul şi acelaşi furnizor. Ce mai e, în acest caz, diferenţiabil, ce mai pot monetiza brandurile media? Tot Florin Negruţiu explică, în interviul amintit: „De pildă, o ordonanţă de urgenţă. E publică: o publici şşiţ tu, o analizezi, o dezbaţi, iei reacţii, vezi consecinţele. În presa clasică, asta nu e chiar o exclusivitate. O semnăm exclusiv tocmai pentru a fi citaţi şi a i se recunoaşte munca reporterului.“

Cu alte cuvinte, rolul media e de a pune în valoare şi explica ceea ce deja există în sens public. Gândul şi Florin Negruţiu – şi, la fel ca ei, majoritatea instituţiilor media – au măcar pretenţia ca munca de acest tip să le fie recunoscută, de către public şi colegi, chiar dacă asta nu e o soluţie de supravieţuire, în sens financiar. E clar însă că exclusivitatea, factorul diferenţiator, eticheta şi împachetarea mărfii sînt mai degrabă atribute ale unui produs intelectual asemănător cu opera de artă, care stă la baza filozofiei drepturilor de autor.

Astăzi, în media românească, bătălia se dă pe cantitatea de informaţie şi viteza de diseminare a ei. Site-urile de conţinut care încă mai obţin venituri din publicitate se află foarte sus în top, din punctul de vedere al traficului.

Vremea cînd lucrurile se vor nişa, iar banii vor începe să se ducă spre construcţii media mai puţin masive, dar mai inteligente, utile, adecvate – nu e departe.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Mai multe