Ce a cîştigat Mircea Badea mîncînd bătaie
Bătaia încasată de Mircea Badea de la un luptător de box thailandez (sau cum s-o numi sportul respectiv) a declanşat o epidemie de like-uri şi share-uri din partea intelighenţiei de Facebook. În acest echivalent modern al aplauzelor şi uralelor din arenă se ascunde însă un eşec, al raţionalităţii şi, implicit, al ideii de presă. Iar asta, din punctul de vedere al lui Mircea Badea, e o victorie.
De la ce s-au luat cei doi şi de ce ar merita să vorbim în Dilema veche despre asta? Pe la sfîrşitul verii, cînd Dan Voiculescu a ajuns la închisoare, iar instanţa a decis că sediile Antenelor trec înapoi în proprietatea statului, în urma afacerii frauduloase numite privatizarea ICA, Mircea Badea a scos demonstrativ o masă în faţa clădirii din Bucureşti-Ploieşti a postului. Badea a vrut să-şi facă numărul menit să-i convingă publicul că „justiţia lui Băsescu“ interzice libertatea de exprimare, dar el nu cedează. O serie de motociclişti, printre care şi Constantin Teodor, omul care l-a bătut ulterior pe Badea, au apărut atunci pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, în preajma Antenelor, şi au început să-şi ambaleze motoarele. Badea a susţinut la TV o tiradă presărată cu cuvinte de genul „cretin“, „handicapat mintal“, în care îşi declara intenţia de a „rezolva“ unul dintre motociclişti „rău de tot“.
Nu toate cuvintele folosite atunci de Badea pot fi publicate într-o gazetă civilizată, ca Dilema veche. Dar, la televizor, ele se pot spune, nu numai fiindcă s-au spus, ci şi pentru că CNA nu a luat atitudine, ca instituţie. Doar Narcisa Iorga şi Valentin Jucan, reprezentanţii adversarilor politici ai lui Badea, au condamnat în nume propriu ameninţările şi violenţa de limbaj a acestuia.
La cîteva zile după, motocicliştii l-au aşteptat – paşnic – pe Mircea Badea, la ieşirea din emisiune. Constantin Teodor l-a provocat la o luptă, în cadru mai mult sau mai puţin formal, întrebîndu-l dacă e gata să-şi susţină ameninţările cu fapte. Se dovedeşte că Badea a acceptat.
Aţi mai văzut undeva aşa ceva? Cu siguranţă, în filmele istorice sau pe strada periferică a copilăriei. Toată povestea aduce, scălîmb, a duel. Cei doi au avut de împărţit o „chestiune de onoare“, pe care au ales s-o rezolve printr-o parodie de luptă.
De ce numesc lupta „parodie“? Îmi declin orice fel de competenţă în materie de box thailandez, kempo sau local kombat – oricum s-o fi numind ceea ce s-au prefăcut că fac cei doi. Dar, spre deosebire de un duel adevărat, lupta s-a petrecut nu la adăpostul privirilor, ca o chestiune de onoare, ci tocmai ţinînd cont de priviri şi de ceea ce ar urma să spună spectatorii şi fanii fiecăruia despre ea. Cei doi au negociat condiţiile atent în avans, iar ceea ce am văzut a fost un spectacol, şi nu un meci propriu-zis: nici nu s-ar fi putut, cu un campion şi un realizator TV în ring. Am asistat exact la ceea ce remarca Roland Barthes în meciurile de catch, cele care prezintă publicului nu o luptă reală, ci un exerciţiu demonstrativ sau un fel de teatru simplist despre bine şi rău.
Simulacrul a stîrnit nu numai aplauzele like-urilor şi uralele share-urilor, ci şi, din păcate, un cronicar cu reputaţie, Cătălin Tolontan, care a ţinut să examineze problema din punctul de vedere al sportului propriu-zis, sancţionîndu-l pe Teodor pentru că s-a luptat cu un amator, din postura campionului.
Tolontan ar fi putut scrie despre media sau despre sport; a scris despre sport, cînd de fapt problema e una de media. Oameni de felul lui Mircea Badea nu numai că ies din vechea logică a jurnalismului atunci cînd spun ceea ce spun la televizor, ci şi ajung să treacă de la insultă la pumn. Nici o legătură cu regulile polemicii civilizate, care fixează confruntarea nu numai în plan verbal, dar şi pe terenul ideilor şi al raţionalităţii. De la un punct încolo, un discurs ca al lui Badea ajunge să se transforme, la propriu, în lovituri. Forţa primează asupra raţionalului – sau, chiar dacă e vorba de o mascaradă, publicul asta înţelege.
Din nou, dincolo de conotaţiile de simulacru, asta s-a mai petrecut odată, în Evul Mediu. Duelul e o uzanţă care vine din aşa-numitele leges barbarorum, uzanţele triburilor germanice, şi e necunoscut în dreptul roman. Dezavuat de Biserică, ajunge destul de repede, din uzanţă nescrisă, o practică interzisă. Regina Elisabeta I l-a scos în afara legii în 1571.
Dueluri au mai fost, desigur, de atunci. În Franţa, în 1967, un socialist pe nume Gaston Defferre a rănit cu două lovituri de sabie un oponent politic pe nume René Ribière, pe care îl făcuse în prealabil „abruti“. În 1952, Allende, comunistul de la care avem în România refugiaţii chilieni din 1974, s-a bătut, cu pistoalele, cu un viitor preşedinte al Chile-ului, Raúl Rettig. Exemplele din trecutul mai îndepărtat sînt mai notorii. Însă interesant e altceva: duelul devine o uzanţă proscrisă cam pe cînd apare presa, la începutul epocii moderne. Odată cu jurnalismul, în sistemele legale apar prevederile referitoare la insulta şi calomnia în scris, mult mai puternice decît o înjurătură în agora. Numele englez al infracţiunii, libel, vine tocmai de la cuvîntul latin care înseamnă „cărţulie“ sau „opuscul“. În accepţiunea iluministă, onoarea cuiva depinde de adevărul sau neadevărul unui enunţ negativ, iar adevărul este stabilit de o „comisie de specialitate“ – în cazul dat, de un tribunal. Iluminismul, cel care revine la tradiţia greco-romană, şi fiica lui, presa, neagă „dreptul celui mai tare“, consfinţit prin forţă în cazul duelurilor.
Înapoi la parodia Badea – Teodor: a dovedit oare cel de-al doilea, cîştigînd lupta, că nu e ceea ce primul numea „cretin“ sau „handicapat mintal“? Mie şi dumneavoastră, probabil că nu, fiindcă noi ştim că, de exemplu, handicapul mintal sau cretinismul te împiedică să mergi cu motocicleta. Dar, pentru uzul galeriei – da. Fiecare stradă din fiecare mahala a fiecărui oraş din România are percepţia tribală, difuză, a faptului că pumnii funcţionează ca mecanism de tranşare a disputelor. În această logică, fundamental opusă raţionalului şi regulilor presei, şi cel care mănîncă bătaie e „în regulă“. În această logică funcţionează şi Mircea Badea, pentru uzul acestui tip de public, şi acesta e motivul pentru care a acceptat provocarea motociclistului.
Bineînţeles, jurnalişti şi literaţi care s-au bătut în duel au mai fost. Dramaturgul Ben Jonson a ucis un actor, în secolul al XVI-lea. Puşkin avea o predilecţie pentru astfel de lucruri, care i-a atras şi sfîrşitul prematur, după o rană de pistol căpătată în 1837. Cîţiva ani mai tîrziu, Lermontov, un alt poet rus, a ucis pe cineva. La noi, Viorel Ilişoi a documentat cazul unui oarecare Spiru Prasin, care a murit în 1904, la Iaşi, într-un duel cu alt oarecare Wolf Filkenstein, din cauza unui sonet. Însă toate aceste confruntări au o notă paseistă, romantică, explicabilă în termeni de filiaţie culturală.
„Duelul“ lui Mircea Badea vine, în schimb, din tradiţia demonstrativă a mahalalei şi a filmelor cu Brusli, în care „ţine-mă să nu-l omor“ şi reacţia publicului sînt mai importante decît satisfacţia personală, propriu-zisă, sau cel puţin o dictează pe aceasta. Fanfaronadele de după ale realizatorului, care a susţinut în esenţă că a abadonat lupta fiindcă a obosit, continuă aceeaşi logică, la fel cum Mihai Gâdea („Sînt foarte mîndru de prietenul meu… s-a comportat admirabil“) omologhează mahalagismul violent al lui Badea, ca politică a unui post TV.
Un like sau un share la toată această poveste e proba că raţiunea nu mai contează. Şi că presa se transformă în altceva, o bătaie de cartier camuflată de un nume exotic şi nişte echipamente colorate, chiar cu concursul like-ului sau al share-ului în cauză.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).