Ce-a căutat sultanul la protest

Prezenţa la protestele din Istanbul a lui Halit Ergenç, actorul deja celebru în Balcani, care îl joacă pe Soliman Magnificul în hitul Kanal D Suleyman – sub domnia iubirii, nu a fost întîmplătoare. Şi Suleyman, dar şi un alt film turcesc, Fetih 1453, sînt produse cu o profundă amprentă ideologică. Iar punctul de coliziune dintre Orient şi Occident este, în aceste decenii, evident, Turcia.

Ergenç a fost aplaudat la proteste nu numai pentru că este o celebritate, pur şi simplu, ci şi fiindcă e protagonistul unei producţii care a fost criticată nu o dată de premierul Erdogan. Motivul: faptul că Soliman din film nu trăieşte deloc după preceptele islamice pe care le promovează Partidul Dreptăţii şi Justiţiei al prim-ministrului. Apetitul lui Soliman pentru vin şi femei e verosimil într-o epocă în care mahomedanismul avea mai multe accepţiuni decît cea vizibilă astăzi. Mai interesant e însă faptul că un serial cu asemenea succes este şi un soi de bumerang ideologic. Recep Tayyip Erdogan şi partidul său sînt, în ultimă instanţă, o reacţie la kemalism, curent reprezentat în parlamentul turc de Partidul Republican al Poporului şi fondat, odată cu Turcia modernă, de Atatürk. Vrînd-nevînd, propovăduind valorile religioase islamice, forţa politică pe care o controlează Erdogan intră în filiaţia ideologică a Imperiului Otoman, cel în care sultanul era totodată şi calif. Or Suleyman – serialul – tulbură serios apele, tocmai din acest punct de vedere, fiindcă probează o anumită fractură între islamismul radical de astăzi şi perioada de maximă înflorire otomană.

Dacă pare greu de crezut că un produs comercial de acest tip poate fi încărcat de mesaj sau semnificativ ideologic, e cazul să remarcăm că în producţiile de ficţiune turceşti, lucrurile sînt departe de a fi lăsate la voia întîmplării. Turcia lansează pe bandă seriale TV care au început să aibă succes nu numai în Balcani, ci şi în ţările arabe, după ce piaţa TV s-a liberalizat şi acolo, ca urmare a Primăverii arabe din 2011. Foarte ieftine şi omniprezente pe teritoriul fostului Imperiu Otoman, serialele turceşti pornesc, în mod curios, de la premise politice destul de serioase şi chestiuni spinoase social. Am dat, într-un alt loc, exemplul numit Yabanci Damat/„Mirele străin“, o poveste de dragoste între o fată turcă şi un tînăr grec, care a avut atîta succes, încît, cu toată rivalitatea dintre cele două ţări, a fost preluată şi de o televiziune grecească. Kurtlar Vadisi/ „Valea Lupilor“, un serial poliţist, începuse un sezon în care protagonistul avea probleme de rezolvat în regiunea kurdă, dar a fost oprit de CNA-ul de la Ankara, fiindcă se referea la kurzi, o poveste tabu în Turcia.

În plus, relaţiile proaste dintre Recep Tayyip Erdogan şi proprietarul Kanal D – grupul media pe nume Dogan Yayõn Holding AS – sînt de notorietate. În 2009, guvernul turc amenda cu 3,8 miliarde de dolari (aţi citit bine) Dogan, în urma unui „control de rutină“. Controlul a venit după un conflict între ziarele Dogan şi autorităţi din guvernul Erdogan.

Criticînd în mod repetat Suleyman, Erdogan a contaminat politica de ceea ce Baudrillard numea hiperrealitate, cîmpul în care faptele şi ficţiunea – sau reflectarea lor virtuală – se amestecă. Şi care începe să devină singurul tip de realitate (dacă putem să-i mai spunem aşa) posibilă astăzi. Iar dovada că lucrurile merită văzute din acest unghi e prezenţa altui sultan la evenimentele din Gezi.

În 2012, în cinematografele din Turcia avea premiera un lungmetraj pe nume Fetih 1453/„Cucerirea, 1453“, o versiune – cu iz de Game of Thrones şi 300, dar mai naivă decît acesta din urmă – a cuceririi Constantinopolului. Filmul a fost nu numai un succes de box-office, ci şi o pleaşcă pe capul formaţiunii lui Erdogan. Premierul turc a caracterizat Fetih ca „bine făcut“, iar din zona partidului de guvernămînt au venit chiar propuneri ca lungmetrajul să fie difuzat în şcoli.

Filmul – din care puteţi găsi fragmente pe YouTube, ca să vă edificaţi – e „bine făcut“ cel mult din punctul de vedere al preferinţelor ideologice ale lui Erdogan şi al gustului publicului. Cu un buget de 18 milioane de dolari, a făcut încasări de peste 65. Însă aiurelile istorice l-ar fi făcut pînă şi pe Sergiu Nicolaescu să sughiţe, începînd cu movul-gumă de mestecat în care umblă îmbrăcat Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin, probabil opinia realizatorilor despre purpura imperială. Acelaşi împărat apare într-o cadă de baie, alături de cîteva frumoase, deşi relatările istorice spun că era preocupat mai degrabă de rugăciune. În fine, Mahomed al II-lea are o justificare morală pentru cucerirea oraşului, în faptul că, din nou, Constantin al XI-lea era nu doar afemeiat şi mov, ci şi stupid: conspira împotriva Sultanului, încurajînd un pretendent la tronul acestuia.

Pentru oricine a văzut o hartă a acelor timpuri, e clar că o astfel de idee ar fi fost sinucigaşă. Constantin al XI-lea a făcut, e drept, ceva asemănător, dar numai in extremis, în momentul cînd agresiunea lui Mahomed era inevitabilă. Colac peste pupăză, după cucerire, Mahomed ţine un discurs respectuos şi simţit la trupul împăratului, gest plin şi el de conotaţii ideologice. Relatările referitoare la soarta lui Constantin al XI-lea sînt contradictorii; după toate probabilităţile, a dispărut în luptă, lucru care a dat naştere unei legende greceşti, a Împăratului de Marmură. Conform acesteia, ultimul împărat bizantin s-ar fi transformat în statuie după intrarea otomanilor în oraş, dar va reveni în fruntea armatelor pentru a-şi recuceri oraşul.

Împăratul de Marmură este una dintre inserţiile în folclor ale altui curent ideologic radical, aşa-numita Megali Idea (Marea Idee) grecească, care se leagă de recucerirea Constantinopolului, în secolul al XX-lea. Acesta e contextul în care trebuie judecată scena cu Mahomed la trupul împăratului din Fetih.

Discursul motivaţional pe care acesta îl ţine grecilor refugiaţi la Sfînta Sofia nu a existat nici el. În realitate, constantinopolitanii prinşi acolo au fost împărţiţi de turci în mai multe categorii, în funcţie de preţul pe care urmau să-l obţină la vînzarea lor ca sclavi.

Însă interesant, la întreaga poveste, e faptul că Mahomed nu are nevoie de o justificare politică sau etică mai profundă, pentru agresiune. Acolo unde un ideolog occidental ar fi pus un tratat sau măcar cîteva editoriale lungi, în Fetih apare un vis-premoniţie de la anul 627, în care Mahomed (profetul, nu împăratul) îşi anunţă discipolii că Bizanţul va fi cucerit de un împărat şi o armată binecuvîntată.

Ceea ce e trist, în toată această aiureală, e că Mahomed al II-lea a fost într-adevăr un personaj remarcabil. Vorbitor al mai multor limbi străine, a cucerit Constantinopolul la numai 21 de ani. A fost mai clement cu populaţia grecească decît latinii care distruseseră oraşul cu 250 de ani înainte şi i-a permis acesteia, dar şi evreilor şi altor minorităţi, libertatea de credinţă, pentru a se lansa, imediat după cucerire, într-un program de reconstrucţie a oraşului.

Dacă aţi rezistat pînă aici, în descîlcirea acestor complicate iţe istorico-ideologice, e cazul să primiţi o recompensă: celălalt sultan care a apărut la protestele din parcul Gezi e chiar Mahomed al II-lea. A trecut neobservat de presa românească faptul că Devrim Evin, interpretul acestuia din Fetih 1453, a refuzat să participe la sărbătorirea a 560 de ani de la Cucerirea Constantinopolului, preferînd să se alăture manifestanţilor din parc. Pînă la întoarcerea Împăratului de Marmură, Sultanii de Celuloid se dovedesc personaje redutabile.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).