Cavalerii Jedi au făcut cultură

Venisem la rudele din Bucureşti, care stăteau în Balta Albă, şi am văzut un afiş cu un film care – nu ştiu de ce – mi-a atras atenţia. Poate mi-a stîrnit interesul cuvîntul „război“ din titlu şi mi-am zis că trebuie să fie ceva cu multă acţiune şi cu multe împuşcături (în copilărie, asta era ceea ce făcea ca un film să fie bun: cantitatea de împuşcături). L-am convins pe văru-meu să mergem la film, aşa că iată-mă în sala cinematografului Gloria, aşteptînd să înceapă. Intram pentru prima dată într-un cinematograf bucureştean.

Şi filmul a început. După ce a apărut titlul, pe ecranul negru s-a pornit să curgă un text, care se vedea în perspectivă. În capul textului, scria cu litere mai mari: „Episode IV – A New Hope“. „Ehei! La ei a ajuns la episodul IV şi noi nici n-am auzit de el!...“ – mi-am zis. „Bine măcar că-l vedem şi pe-ăsta!“ – m-am consolat tot eu, cu bucuria pe care-o aveam în vremea lui Ceauşescu cînd ne mai pica vreo firimitură de la masa ţărilor occidentale. Era vorba – după cum v-aţi dat seama – de filmul Star Wars, unde George Lucas chiar şi-a început întreaga poveste cu episodul IV.

Mi-am amintit toate acestea cînd am revăzut, zilele trecute, Războiul stelelor: O nouă speranţă la PRO TV. Este a nu ştiu cîta oară cînd îl văd şi m-am uitat din nou fascinat la acest film. Îmi place, de exemplu, lumea planetei Tatooine, cu ciudaţii ei, de la „oamenii deşertului“ care tîlhăresc la drumul mare sau piticii jawa cu ochii roşii, care se ocupă cu contrabanda cu roboţi, pînă la capul mafiot Jabba the Hutt, şeful afacerilor necurate de pe planetă. M-am uitat şi acum cu plăcere la scena din cîrciuma unde Obi-Wan Kenobi şi Luke Skywalker intră să caute un pilot care să-i ducă pe planeta Alderaan (şi îl întîlnesc pe Han Solo). Mi-a plăcut cum s-a jucat George Lucas şi a creat tot felul de extratereştri stranii şi comici totodată. Şi, desigur, sînt un fan al lui R2-D2.

Sînt unii care cred că Războiul stelelor este o prostie comercială, un film plin de clişee, cu veşnicele ingrediente de basm în care Răul se luptă cu Binele. E adevărat, creaţia lui George Lucas nu are subtilităţi sau rafinamente, aşa cum găsim în cinematograful independent, şi e construită pe baza multor reţete hollywoodiene de succes: situaţii aparent fără ieşire, dar din care eroii se salvează în ultima secundă, oarecare ingrediente mitologice pe înţelesul poporului, personaje monocrome din punct de vedere psihologic, necesara prezenţă a tăntălăului, de care să rîdă lumea (în cazul de faţă, robotul C-3PO), replici memorabile etc. Cu toate acestea, Lucas a creat ceva puternic, a dat naştere unei lumi coerente, cu totul noi, care s-a impus în conştiinţa publicului. Şi nu numai a publicului: Războiul stelelor a reprezentat o bornă în istoria cinematografiei şi a influenţat-o în mod hotărîtor. Muzica lui John Williams pentru filmul lui Lucas se cîntă pe marile scene de concert ale lumii, iar Darth Vader este în topul personajelor negative create vreodată. Pe scurt, a nu şti ce e cu acest film poate fi catalogat fără nici o problemă drept incultură.

Îi mai aud pe unii, care se ocupă cu de-ale scrisului, cum desconsideră seria „Harry Potter“ şi susţin că e foarte simplu să scrii aşa ceva, că totul e ca desenat după şablon. Nu cred deloc că e ceva uşor de făcut (dacă ar fi aşa, s-ar găsi pe toate drumurile) şi sînt conştient că eu, de exemplu, nu aş putea să scriu un roman gen Harry Potter, deşi am habar de reţetele literaturii comerciale. Sau, dacă m-aş sforţa s-o fac, mi-ar ieşi ceva cu totul neconvingător. Or, de la asta pînă la a isca o isterie planetară în jurul cărţii tale e o cale foarte lungă – iar pentru asta îţi trebuie cu adevărat forţă creatoare. Aşa şi cu seria „Star Wars“: nu e puţin lucru să convingi o întreagă lume să te urmeze. Iar Lucas a reuşit.