Campania politică prinde gripa viralului

19 noiembrie 2009   MASS COMEDIA

Campania politică online din România virează înspre senzaţional şi încearcă, cu orice preţ, să mobilizeze electoratul partidelor înspre rezultate la urne prin mediul internaut. Eforturi în scopul unor mai bune rezultate în ziua votului s-au realizat şi în alte state democratice, cel mai sonor fiind al lui Barack Obama în Statele Unite. Comparaţiile, în acest sens, sînt însă inutile şi lipsite de valoarea exemplului, în situaţia în care pătrunderea Internetului în SUA este de trei ori mai mare decît în România, la o populaţie de 15 ori mai numeroasă. În plus, nici unul dintre partidele prezente pe scena politică autohtonă nu deţine resursele şi organizarea necesare chiar şi pentru un efort raportat la scara sus-amintită. Cu toate acestea, elemente comune există şi vor fi redate de-a lungul acestui articol, în prezentarea, pe scurt, a evoluţiei Internetului politic românesc prin copierea unor reţete de succes. În esenţă, campaniile internaute din domeniul politic au avut trei evoluţii majore în ultimii patru ani, perioadă egală cu creşterea accesului la mediu în teritoriul urban. Diferenţa tehnică între ceea ce reprezenta site-ul lui Obama în timpul alegerilor din SUA şi ceea ce reprezintă prezenţa online a principalilor candidaţi, cu excepţia notabilă şi semnificativă a strîngerii de fonduri prin intermediul Internetului, nu mai există. Domnule Năstase, dărîmaţi acest zid! Prima fază a evoluţiei Internetului politic românesc au constituit-o blogurile. Într-un fel, politicienii s-au regăsit pe Internet. Şi-au creat prezenţe online, bloguri şi site-uri. În principal dezvoltate în campanie şi de rare ori aduse la zi în afara perioadelor electorale, cenzurate împotriva comentatorilor prea liberi în păreri şi structurate în jurul unor imagini publice nu tocmai bine gîndite, blogurile au reprezentat primul pas al politicienilor în mediul internaut. Cei mai mulţi n-au dispus de altceva decît de un serviciu pur tehnic în dezvoltarea lor, fără agenţii specializate sau consilieri de imagine dedicaţi efortului. Rezultatul, evident, a fost de multe ori comic, atît în aspectul unora dintre bloguri, cît şi în comunicările aferente mediului, cu multe dintre site-uri prezentînd doar cópii fidele ale declaraţiilor politice din realitate. Ca informaţie inedită, nu domnul Adrian Năstase a fost primul politician cu blog, ci Ioan Mircea Paşcu. Cel de-al doilea capitol al dezvoltării Internetului politic a fost reprezentat de transformarea site-urilor de candidaţi în centre de comunicare "web 2.0", sintagmă care defineşte orice tehnologie de unire a utilizatorilor în jurul unor interese comune. În căutare de susţinători, site-uri precum YouTube, Facebook sau Hi5 au devenit centre de recrutare. Este important de menţionat, însă, faptul că aceste creşteri în numărul susţinătorilor internauţi nu au fost, per total, un efort bilateral, cu candidatul şi, mai ales, votanţii căutîndu-se reciproc prin site-urile sociale. De cele mai multe ori, echipele responsabile cu dezvoltarea prezenţei online a candidaţilor au căutat şi adăugat posibili votanţi en-gros, cu rezultate cuantificate prin simplul volum de date. În ceea ce reprezintă totuşi o mică revoluţie a online-ului politic românesc, după ce politicienii şi-au stabilit prezenţele online, s-au trezit că există, practic, şi vizitatori. Interacţiunea cu ei a fost extrem de slabă, trădînd şi dezinteresul electoratului faţă de mediul politic românesc, dar cel mai clar incapacitatea politicienilor de a-şi adapta discursul unei audienţe în general tinere şi cu atenţie limitată. Un exemplu bun în acest sens îl reprezintă Radu Mazăre, care în campania de la locale s-a concentrat exclusiv pe formele web 2.0 de interacţiune cu electoratul. Un exemplu mai puţin bun din cadrul aceluiaşi tur de scrutin este Andrei Chiliman, primarul sectorului 1 din Bucureşti, care avea pagină de Hi5, la 62 de ani. A treia fază a politicului internaut se vede acum, atît în instituţionalizarea activismului politic online, cît şi în efortul de transformare a mesajelor transmise de candidaţi în elemente virale. Este, dacă doriţi, faza "dacă voi nu ne vreţi, voi vă vrem!" şi, practic, vorbim de adaptarea discursului politic la rigorile Internetului. Au apărut echipe de activişti politici sau "postaci", obicei care pînă acum nu devenise un factor important în campaniile online. Mesajele politice sînt scurtate, în mod automat, comunicarea se face prin terţi, nu prin aceleaşi canale oficiale atît de des folosite. Încercări în acest sens s-au mai văzut în alte campanii, probabil cel mai cunoscut exemplu fiind cel al gherilei portocalii din 2007, dar niciodată nu au avut organizarea şi volumul eforturilor curente. Odată cu radicalizarea discursului şi cu evoluţia percepţiei că alegerile prezidenţiale sînt endgame-ul politicului românesc, crearea unor celule de activişti politici concentraţi strict pe online, tocmai mediul cel mai lipsit de cenzură, a devenit evidentă. Zeci de membri de partid sînt astăzi angajaţi în această luptă de orgolii, fără ca rezultatele ei să se vadă în altceva decît hărţuirea şi obosirea electoratului cu acces la mediul online. Afară plouă şi pe Internet Un alt element al acestui ultim capitol îl reprezintă viralul sau mai exact clipul video care, prin natura mesajului său, tinde să se transforme, pe calea Internetului, într-un tsunami digital imposibil de oprit. Ingredientele sale sînt simple: o preconcepţie a societăţii şi o exagerare voită, adeseori în negativ, a mesajului transmis. Exemplul cel mai recent (şi poate cel mai bun pînă acum, în această campanie) este cel în care preşedintele Băsescu se autovictimizează în faţa unor ziarişti, sub umbrela binecunoscutului său discurs anti-moguli. Clipul conţine şi o doză de autoironie, deoarece umanizează candidatul, dezvoltînd astfel o puternică conexiune cu cel care vizualizează mesajul. Este ultimul într-o serie de zeci de astfel de materiale, toate încercînd să atingă miile de vizualizări necesare pentru a fi declarate "virale" şi, automat, de succes. După cum spuneam însă, succesul rămîne un joc al volumului şi al numerelor, al comunicării de sus în jos, dinspre clasa politică. Eforturile virale se adaugă site-urilor, blogurilor, conturilor de Yahoo Messenger, Twitter sau Facebook, pentru majoritatea candidaţilor. Partidele sînt ajutate şi de diferiţi susţinători cu acces uşor la tehnică şi cu entuziasmul puţin cam exagerat. Unii dintre aceştia chiar riscă să aducă deservicii diferiţilor candidaţi. Un exemplu în acest sens este clipul pro-referendum cu "mărimea contează" care, dacă n-a alienat electoratul feminin, în mod sigur a făcut ca restul celor care l-au apreciat să-şi infirme coeficientul de inteligenţă. În turul doi vine furtuna Mesajele nu pot decît să crească în intensitatea lor tabloidă şi virală, odată cu turul doi. Din acest punct de vedere, online-ul românesc se va transforma într-un adevărat front de război, cu informaţii cît mai intime şi dezvăluiri cît mai şocante, găsindu-şi locul, în format digital, pe blogurile susţinătorilor de partid. În acest moment există peste 1000 de bloguri politice, în majoritatea lor aparţinînd membrilor şi susţinătorilor diferitelor partide. Dintre partidele parlamentare, PSD are 142, PD-L " 129, PNL " 99 şi UMDR " 5 în limba română. Li se alătură 313 bloguri de comentatori sau persoane care nu şi-au declarat apartenenţa la vreun partid, dar scriu pe teme politice, şi 150 de ziarişti cu bloguri pe teme de resort. Oricare dintre acestea sînt gata să preia şi să transmită informaţii mai departe, în cadrul unei audienţe relativ limitate cantitativ, dar extrem de active. Nu există metode clare de cuantificare a modului în care Internetul trimite alegătorii la vot. Campaniile online, în România lui 2009, sînt, mai degrabă, folosite pentru mobilizarea electoratului dedicat diferitelor partide sau candidaţi, în ciuda încercărilor de a sparge zidul dintre votanţi şi organizaţii politice. Viralizarea campaniei trădează însă şi dorinţa partidelor de a atinge alţi alegători, aflaţi în afara sferei partidului, necesitatea de a adapta mesajul la mediu şi la doleanţele votanţilor nehotărîţi. Din păcate, în situaţia în care prezenta campanie politică este atît de polarizată, găsirea de modalităţi de comunicare cu aceştia sau cu electoratul celorlalte partide nu vine chiar atît de uşor. Internetul l-a ajutat pe candidatul Obama să reprezinte un element coagulant al societăţii, o revenire la normalitate, lucru care nu poate fi văzut întîmplîndu-se în ziua de astăzi în România. Mai mult, şi, poate, cel mai important, acei oameni doreau să devină fani cu conturi de Facebook, să discute cu el pe Yahoo Messenger sau să-şi creeze bloguri pe site-ul său de campanie: pentru că aşa atingeau celebritatea şi succesul acelui candidat. Or, o astfel explozie de solidaritate nu există în România faţă de nici unul dintre candidaţi. Cu toate acestea, însă, Internetul politic a evoluat destul de mult în cei patru-cinci ani de cînd a început să fie luat în serios şi, cel mai probabil, va rămîne o oglindă destul de clară a societăţii româneşti.

Mai multe