Buticuri şi buticari. Nonstop

29 mai 2014   MASS COMEDIA

Într-o noapte, la Bruxelles, m-am învîrtit vreo oră printr-un cartier oarecum central, în căutarea unui magazin nonstop, în timp ce lipsa de ţigări devenea din ce în ce mai acută. La un moment dat, am întrebat un taximetrist, care mi-a indicat vag într-o direcţie, spunîndu-mi că „e aproape, la două străzi distanţă“. Da, teoretic era, însă storurile erau trase. Mi-am continuat frustrată plimbarea nocturnă, m-am rătăcit un pic, în cele din urmă, m-am întors la hotel, fără ţigări. În noaptea următoare, băcănia magrebianului de vizavi de hotel, care în timpul zilei vindea afară fructe uşor fanate şi care, de regulă, închidea pe la 10 seara, a devenit brusc un magazin nonstop. Mai mulţi tineri, printre care şi patronul, au stat în faţa magazinului, au rîs tare şi au băut cafele pînă spre dimineaţă. Aşadar, treaba cu orarul e după cheful omului – m-am lămurit eu, în funcţie de insomnie, stare, disponibilitate de a pierde noaptea. La noi nu e deloc aşa – nonstopul a fost dintotdeauna o instituţie serioasă, pe care să te poţi baza, începînd din anii ’90, cînd au apărut aceste mici oaze cu ţigări, bere la doză şi supe la plic, care luminează nopţile pustii ale oraşului, ca într-un deşert.

Pe Calea Moşilor, am asistat la înflorirea şi decăderea buticului lui Stelică. De fapt, butic este impropriu spus, vorbim despre coşmelii din tablă, încinse vara şi încălzite cu radiatoare improvizate iarna, unde mărfurile stau de-a valma pe rafturi, ţigările se vînd şi la bucată, în loc de rest primeşti bomboane sau lame de gumă, frigiderele cu sucuri şi bere sînt scoase pe trotuar pentru că nu mai încap înăuntru. Stelică era vechi în branşă, a îmbătrînit rezolvînd integrame pe scaunul de la butic. A început cu o măsuţă pliantă în faţa unei scări de bloc, cu gume Tuborg cu surprize şi sucuri „la carton“, cu pai, aducea marfa din primele angrouri de pe la Voluntari şi Afumaţi, o vreme „a făcut“ Turcia şi a vîndut aur, a avut tarabă la poarta unui liceu, vindea şi covrigi sau ştrudele pentru pauza de prînz a copiilor, le dădea şi ţigări, mai pe şest, aşa s-a „ajuns“, şi-a ridicat coşmelia de pe Moşilor, plasată bine, aproape de intersecţie şi… următorul upgrade n-a mai urmat. A încercat cu un magazin cu haine şi nu i-a mers. Apoi, cu cîrciuma de drojdieri, dădea mai mult pe datorie. A renunţat, văzîndu-şi de unica şi eterna afacere – buticul nonstop. Cunoaşte pe de rost orele – fluxul şi refluxul de muşterii. Pe la 8-9, mai ales vara – plimbăreţii, domnii însetaţi, dom’şoarele care fac coada la îngheţată; pe la 10 – fumătorii întîrziaţi, bagi o ţigară, merge şi o bere, ţi se face foame, mai bagi şi o pîine, un pateu la conservă, un chips; pe la 12 e ora beţivilor, iau bere cu plasele, pe la 1 iau şi votcă cu Cola; între 2 şi 5 – pustiu şi întuneric, picoteşte şi Stelică, mai apare doar cîte un aurolac care cerşeşte; la 5 se trezesc oamenii muncii – unii dintre ei –, dă-i cu cafeaua la automat, la 6 se apucă Stelică de măturat, că vine schimbul de zi.

Buticul lui Stelică s-a desfiinţat în urmă cu cinci ani, cînd o decizie a Primăriei a prevăzut dărîmarea chioşcurilor din tablă amplasate pe trotuare. N-a avut bani de şpagă sau nu a ştiut cui să i-o dea. Atunci a vîndut „afacerea“ şi a plecat. Culmea e că nu a dărîmat nimeni coşmelia, s-a transformat mai întîi în Servicii Funerare, nonstop, astăzi e aprozar.

Regretîndu-l pe Stelică, m-am mutat la nea Mişu, tot în intersecţie. El a avut noroc, magazinul se afla într-un sfert de scară de bloc, un spaţiu închiriat cu acte în regulă, aşa că nu putea să i-l dărîme nimeni. Era vechi şi nea Mişu, tot de prin ’90. El vindea „de noapte“, nevastă-sa „de zi“. Se întîlneau de două ori, la 7 dimineaţa şi pe la 8 seara, ca să-şi predea cheile şi să mai povestească şi ei de-ale lor. Erau ca luna şi soarele. Totuşi, aveau împreună o casă frumoasă, pe la marginea Bucureştiului, un labrador şi o fată studentă la Arte. Pentru ea, merita tot efortul cu buticul. Ca să picteze.

La Buticul Roşu (coşmelia care de ani de zile e vopsită în roşu aprins), frigiderele de afară sînt ţinute sub cheie, căci „se cam fură“. Toţi beţivii şi cerşetorii profitau de neatenţia vînzătorilor ca să pună mîna pe o bere şi s-o tulească. Buticul Roşu, unde tot timpul e coadă, funcţionează ca o mică făbricuţă – sînt mai mulţi vînzători, eficienţi, în mai multe schimburi. Abia te obişnuieşti cu unul, că apare altul, aşa că nu merge cu „Hai, mă, Stelică, dă şi tu un pachet de ţigări pînă mîine!“. Toţi te privesc impersonal, profesional. De altfel, buticul e o „rampă de lansare“ în toată regula – una dintre vînzătoare a reuşit să se angajeze la Mega, la casă, cu unul dintre băieţi m-am întîlnit la un restaurant, devenise ospătar. Oamenii serioşi care lucrează „în comerţ“ şi şi-au făcut stagiul la Buticul Roşu.

La Bruxelles, în noaptea în care n-am găsit ţigări pentru că n-am dat peste nici un nonstop, căci acolo e după cheful omului de la tejghea, care are libertatea de a alege dacă va merge sau nu la culcare, mi-am amintit de toate aceste personaje. Şi de „nonstoapele“ noastre, ca nişte oaze luminoase într-un oraş pustiu ca un deşert.       

Mai multe