Bate-ţi copilul cît e cald!

După toată povestea copiilor români din Norvegia, bătuți de părinții lor, care a stîrnit reacții destul de amestecate, mă sună mama mea într-o seară și-mi spune, mai în glumă, mai în serios: „Știi, mă tot gîndesc… eu te-am mai atins uneori cînd erai mică, ți-am mai dat cîte o palmă. Ai rămas cu vreo traumă din cauza asta? Dacă te am traumatizat, îmi pare foarte rău!“ I-am răspuns că nu știu dacă am rămas cu vreo traumă, apoi am rîs pentru că întreaga situație mi se părea amuzantă: o mamă de șaizeci și ceva de ani să discute această problemă cu fiica de treizeci și ceva, la telefon. O problemă care în copilăria mea nu exista, era treaba fiecăruia prin ce metode își pedepsea copiii și cum își exprima autoritatea. Îmi amintesc destul de vag palmele maică-mii și în nici un caz ca pe niște episoade dureroase, în schimb, îmi amintesc foarte bine că autoritatea se manifesta, în diferite forme ale ei, cam peste tot.

La școală, pedepsele corporale erau cu duiumul: tras cu linia la palmă, tras de urechi pînă cînd se înroșeau, tras de perciuni, lovit cu catalogul în cap etc. În fiecare școală exista cel puțin un profesor care aplica astfel de metode. La ele se adauga violența verbală: „cretin“, „handicapat“, „nesimțit“, „putoare“, „îți dau două palme de nici cinci Salvări nu ți-ajung la poarta școlii!“ – expresia preferată a profesoarei mele de geografie. În 1990, cînd începuserăm și noi, elevii, să ne emancipăm, am făcut o grevă „ca să o dăm jos“, „să o scoatem din învățămînt“. Mica revoluție din școală a fost înăbușită din fașă, capii grevei au fost bătuți în fața clasei, iar profa de geo­gra a tras concluzia că „ni s a urcat libertatea la cap“. Cîțiva ani mai tîrziu a ajuns directoare adjunctă, apoi a ieșit la pensie bine-mersi și nu cred că vreo mustrare de conștiință i-a tulburat bătrînețea.

Violența era prezentă în alte co­mu­nități, precum cele sportive sau ale copiilor cu aptitudini. De pildă, la balet, la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, aveam o profesoară care voia să ne facă pe toate balerine fruntașe și ne lovea cu un băț peste picioare ca să ni le îndrepte. La baschet, la un moment dat, am primit de la tovarășul profesor o minge în cap, pentru că nu eram atentă la explicațiile lui. Un coleg care făcea pian și-o încasa periodic peste degete atunci cînd nu cînta bine. Iar unul dintre cei mai buni antrenori de tenis ai momentului își bătea elevii cu racheta pînă cînd îi învinețea.

În mediul familial, în afară de părinți, mai erau bunicii care își cotonogeau nepoții cu bastoanele sau cu ce nimereau. Știu că bunica unei prietene o bătea cu sucitorul cu care făcea cozonaci. Bunicul meu de la Cluj m-a fugărit o singură dată în jurul mesei din sufragerie, cu toiagul de montaniard, cumpărat ca suvenir de la Sovata, dar n-a reușit să mă prindă și s-a lăsat păgubaș. Mergeam periodic la niște prieteni în vizită, unde mă jucam cu fetele lor și invariabil, atunci cînd cea mică pierdea la un joc și începea să bîzîie, cea mare și-o lua pe cocoașă de la taică-su. Bătaie aplicată metodic, nu glumă! Tatăl lovea cu tehnică și cu ritm, întreba din cînd în cînd retoric: „Mai faci? Mai faci?“, iar cînd termina, se întorcea cu sentimentul datoriei îndeplinite în sufragerie, unde adulții se uitau la video.

Să fii bătut sau agresat fizic în orice mod e în primul rînd umilitor, indiferent de vîrsta pe care o ai. Însă societatea de atunci era alcătuită în acest mod, te simțeai umilit în permenență: atunci cînd stăteai la coadă la banane și uneori nu mai prindeai nici una, atunci cînd iarna îți petreceai serile în beznă, dîrdîind sub plapumă, sau îți făceai lecțiile la lumînare, atunci cînd nu aveai voie să spui bancuri cu Ceaușescu, în schimb trebuia să reciți poezii patriotice cu înflăcărare (sînt doar cîteva dintre micile umilințe pe care le încasam și noi, copiii). A-ți bate sau nu copiii nici măcar nu mai ținea de principii sau de educație. Ținea de frustrările care răbufneau la un moment dat, de ura pe care o adunai în tine, de nevoia de a fi, măcar în fața celui mai slab, o autoritate.

Am un prieten care a fost bătut la sînge cînd era mic. Cu bățul, cu biciul, cu cureaua și cu multe alte obiecte despre care nu-ți imaginezi că ar putea fi folosite în acest scop. A fost bătut sistematic, doar pentru că mama lui fusese la rîndul ei bătută. De tată, de fostul soț, de toată lumea. Nu-mi dau seama cum a reușit prietenul meu să „supraviețuiască“ și să fie acum un adult întreg la cap. Sau măcar să mimeze normalitatea. Toată strada știa că maică-sa îl bate, uneori era privit cu milă, însă doar atît. Unii chiar își închipuiau că „face el ceva, și-o merită“. La școală, cînd venea cu urme roșii pe spate sau cu vînătăi, profesorii se prefăceau că nu observă. Într-un fel, era o acceptare tacită din partea comunității. Mă întreb ce putea să facă băiatul ăsta în afară de a strînge din dinți și de îndura mai departe. Să fugă de acasă? Unde?

Așadar, dacă am trăit într-o astfel de societate, dacă am avut o copilărie marcată, într-un fel sau altul, de o violență la care am închis mereu ochii, oare ce ne mai miră acum? Faptul că nu-i mai bat pe plaiuri mioritice, că îi bat prin țări străine? Ne miră faptul că autoritățile lor iau atitudine? Să nu uităm primitivul proverb românesc care a marcat generații de-a rîndul, glorificînd un abuz: „Bătaia e ruptă din rai!“