Avatarurile unui film
După debutul pe marile ecrane din luna decembrie, noua peliculă semnată de James Cameron, Avatar, a reuşit să strîngă peste un miliard de dolari din încasări (jumătate de miliard fuseseră investiţi în producţia lui) şi să se situeze neîncetat, săptămîni la rînd, pe locul 1 în box-office-ul american, şi nu numai. Un film la care regizorul american lucrează de 14 ani, menit să revoluţioneze, din punct de vedere tehnic, cinematograful, prin spectaculoasele efecte 3D, Avatar a devenit, în scurtă vreme, un film-cult. Una dintre acele producţii, dintr-o serie de la Războiul stelelor la Harry Potter, în care calitatea cinematografică – nu neapărat inexistentă – trece pe locul 2, copleşită de popularitate şi de intrarea în folclorul urban.
Un lucru e sigur: toate fantasmele şi temerile politice, religioase sau sociale ale începutului de mileniu au fost proiectate de public şi de critici asupra eco-utopiei lui Cameron. Presa de pretutindeni are un subiect de întors pe toate feţele: discuţiile şi comentariile pe teme rasiale, despre conflictul civilizaţiilor, ecologism şi industrializare, pragmatism şi utopie şi-au găsit un punct de plecare cum nu se poate mai potrivit.
Rasism să fie, dar împotriva cui?
Un prim val de critici şi comentarii maliţioase detectează mesajul antioccidental, antiamerican şi radical ecologist al peliculei. „Avatar este un film îngrozitor de prost: într-adevăr, este unul dintre cele mai cretine filme pe care le-am văzut“ – scrie John Podhoretz în The Weekly Standard, 28 dec. 2009. „Este o masă indigestă de clişee care durează vreo trei ore, clişee luate direct din western-urile revizioniste ale anilor ’60 – cele în care indienii au devenit băieţii buni, iar americanii – cei răi. Doar că aici Vestul sălbatic e o planetă numită Pandora, timpul istoric este secolul 22, iar indienii sînt nişte creaturi cu piele albastră şi coadă, de vreo zece picioare înălţime. În ce mă priveşte, mi-am adus aminte de nemuritorul comentariu al lui Oscar Wilde cînd a auzit de lacrimile lui Charles Dickens pe cînd îşi omora ficţional micuţa eroină din Old Curiosity Shop: «Ca să nu mori de rîs, îţi trebuie o inimă de piatră».“
Alţii au văzut în film, nici mai mult, nici mai puţin decît rasism la adresa… băştinaşilor. Adică, de ce le trebuie un alb – fie el şi metamorfozat şi convertit – ca să-i salveze? Ce, singuri n-ar fi putut? „Unii critici afirmă că povestea unui puşcaş marin alb care salvează o rasă extraterestră perpetuează «parabola Mîntuitorului alb» şi sugerează că ne-albii sînt nişte primitivi incapabili să se ajute prin propriile forţe“ (The Telegraph, „Avatar hit by accusations of racism“, 11 ian. 2010). În The New York Times, David Brooks comentează: „Avatar este o fantezie rasială prin excelenţă… Ea se bazează pe stereotipul că albii sînt raţionalişti şi tehnocraţi, în timp ce victimele coloniale sînt spirituale şi atletice. Pleacă de la premisa că ne-albii au nevoie de un Mesia alb să le conducă cruciadele, iar analfabetismul e calea spre mîntuire“.
De la Vatican la Evo Morales
Vaticanul nu putea rămîne insensibil la hit-ul cinematografic al zilei, un film care prezintă şi accente (pseudo)religioase. Radio Vatican, publicaţia oficială a papalităţii, L’Osservatore Romano, şi purtătorul de cuvînt al Sfîntului Scaun au deplîns mesajul panteist al peliculei, în care natura este transformată în divinitate. Protecţia mediului este un lucru lăudabil, cultul naturii şi prezentarea ei ca obiect de adoraţie reprezintă o turnură nocivă – a susţinut, prin vocile amintite mai sus, Sfîntul Scaun. Pe de altă parte, preşedintele socialist al Boliviei, primul lider de origine indigenă al ţării şi bun prieten al lui Hugo Chávez, Evo Morales, a fost încîntat de mesajul Avatarului. El ar transmite, în viziunea lui, „o profundă chemare la rezistenţă împotriva capitalismului şi la luptă pentru apărarea naturii“.
În sfîrşit, nici un detaliu nu a scăpat comentariilor. Organizaţiile şi activiştii anti-fumat au criticat prezenţa personajului interpretat de actriţa Sigourney Weaver, care pufăie din ţigară la fiecare secvenţă în care apare. George Monbiot, cunoscutul ziarist ecologist de la The Guardian, n-a fost mulţumit de imnul închinat naturii în stare sălbatică: după părerea lui, faptul că pelicula are un happy-end îi distorsionează scopul şi îi îndulceşte prea mult semnificaţia.
De partea cealaltă, Armond White scrie în New York Press din 15 decembrie 2009: „Avatar este cel mai siropos film făcut vreodată despre necesitatea ca omul alb să-şi piardă identitatea şi să-şi ispăşească vina rasială, politică, sexuală şi istorică. Superficialul film de serie B al lui Cameron are pretenţia de simbolism filozofic. Povestea lui (…) este în esenţă un desen animat sentimental, cu un mesaj pacifist şi naturalist. Avatar condamnă jaful şi ruinarea unei planete metaforice, de către umanitate, ca şi distrugerea modului de viaţă al băştinaşilor. Cameron denunţă – pentru că e la modă – chiar acel sistem economic şi militar care a făcut posibilă extravaganţa tehnologică a filmului său. Este ca şi cînd ai condamna NASA – dar în acelaşi timp să te bucuri de o călătorie de explorare pe Marte“.
Fuga de realitate
Cum era de aşteptat, controversatul film şi-a făcut în scurtă vreme o mulţime de fani: oameni care îl ştiu deja în detaliu şi discută între ei, pe Internet sau direct. Un fenomen ciudat este instalarea depresiei şi chiar a gîndurilor sinucigaşe: fanii urăsc lumea concretă şi vor să trăiască pe Pandora, planeta creaturilor albastre, nepîngărită de civilizaţia omenească. CNN relatează, pe 11 ianuarie: „Spectacolul captivant al lui James Cameron pare să fie un pic prea real pentru unii fani, care afirmă că au trecut prin depresie şi gînduri sinucigaşe după ce au văzut filmul, fiindcă tînjesc după frumuseţea lumii extraterestre de pe Pandora. Pe site-ul Avatar Forums, un subiect de discuţii cu titlul «Cum să faci faţă depresiei la gîndul că Pandora este intangibilă» a primit mai mult de 1000 de replici de la oameni care treceau prin etape depresive şi de la alţi fani ai filmului care încercau să îi ajute. Un user pe nume Mike scrie pe site-ul Naviblue, pentru admiratori ai peliculei, că s-a gîndit la sinucidere: «De cînd am mers să văd Avatar, mă simt trist. Să vezi lumea minunată de pe Pandora şi poporul Navi… Vreau să fiu unul dintre ei. Mă gîndesc tot timpul la ce se întîmplă în film, la toate emoţiile pe care le-am trăit. Cîteodată îmi trece prin cap să mă sinucid, poate aşa o să mă reîncarnez într-o lume care seamănă cu aceea…» Alţi fani au exprimat sentimente de dezgust faţă de rasa umană şi dezamăgire în faţa realităţii“.
Dosarul dezbaterii Avatar primeşte zilnic noi file, pro sau contra, iar filmul a primit recent Globul de Aur pentru cea mai bună peliculă. În acelaşi ritm cresc, desigur, şi încasările: James Cameron îşi face o concurenţă serioasă la precedentul record financiar, Titanic.