Autostopista

13 mai 2014   MASS COMEDIA

Am descoperit de curînd un site şi ideea m-a amuzat: 4inmasina.ro – un soi de autostop virtual. Ai un drum de făcut cu maşina prin ţară sau în afara ei, eşti de acord să iei cu tine pe cineva sau mai mulţi, fie ca să nu te plictiseşti de unul singur, fie ca să împarţi costul benzinei, postezi un anunţ şi aştepţi să-ţi pice „muşterii“. Sînt şi şoferi care fac zilnic naveta şi caută „colaboratori“. Alţii merg la diferite festivaluri, cum ar fi la TIFF, şi aici funcţionează un soi de solidaritate „de festival“. E bine să precizezi tipul maşinii, data la care ai luat carnetul, kilometrii parcurşi, dacă eşti sau nu fumător, dacă accepţi copii, animale de companie, biciclete etc.  

Alegînd un mod mai puţin convenţional de a călători, pînă la urmă te expui la o mică aventură socială. Din proprie experienţă (scurtă şi adolescentină, e adevărat), ştiu că autostopul e o „meserie“ grea şi uneori prea puţin amuzantă, nu cum vezi prin road movies (unde totul pare o joacă sau e un ingredient necesar al unei călătorii iniţiatice, care îţi va schimba viaţa, mai puţin în cele în care şoferul e psihopat sau criminal în serie). Să te bată soarele în cap, ore în şir, în mijlocul unui drum care pare al nimănui, şi să treacă cîte o maşină burduşită cu saci cu cartofi, o dată la o jumătate de oră, sau să aştepţi în ploaie pe o şosea naţională, cu mîna întinsă, privind cu jind la maşinile goale, şi să nu te ia nimeni, sau să nimereşti peste un şofer care vrea să-ţi arate că are muşchi şi cai putere şi care să conducă cu 200 la oră pe serpentine, cu muzica dată la maximum, rînjind cînd îţi surprinde în oglinda retrovizoare faţa lividă… toate acestea sînt experienţe care fac parte din „aventură“, însă nu ţi-ai dori să se repete.  

Am cunoscut, însă, o autostopistă „de profesie“. Era o doamnă în jur de 50 de ani, sportivă, voluntară. Purta mereu o borsetă în care îşi ţinea cu grijă actele şi banii, în spate avea un rucsăcel cu laptopul şi un rînd de haine de schimb. Şi uite-aşa, străbătea ţara în lung şi-n lat, azi era la Tecuci, mîine la Baia Mare. Cu autostopul. Din cînd în cînd, se mai urca şi în tren, dar atunci cînd pierdea legăturile, nu aştepta prin gări, ieşea la şosea. Ajunsese să cunoască drumurile mai bine decît şoferii, ştia toate gropile, toate barierele şi variantele, dar mai ales ştia locurile perfecte de „ia-mă nene!“. Te pîndea după o curbă unde erai nevoit să încetineşti şi-ţi făcea semne, calmă, relaxată, de parcă ţi-ar fi urat bun venit în localitatea din vecinătate; o găseai la capătul unui pod, culegînd leurdă şi muşeţel de pe marginea drumului, îndreptîndu-şi spatele alene, fără grabă, ca să-ţi zîmbească şi să-ţi arate direcţia în care voia să meargă; ţîşnea agil din spatele unei căruţe, nu aveai cum să o ocoleşti, să nu opreşti, să o refuzi. Toate acestea erau scheme învăţate în ani întregi „de exerciţiu“. Nu avea niciodată vreun carton pe care să scrie Constanţa sau Bucureşti, însă ajungea de fiecare dată acolo unde trebuia, într-un timp record. Dacă era în întîrziere, îl zorea pe şofer, îl ambiţiona: „Hai, ce faci? De ce nu-l depăşeşti pe ăsta? De ce mergi cu 60? A, e localitate? Poţi să mergi şi cu 80, nu sînt radare, îţi zic eu că ştiu!“ Dacă avea chef să bea o cafea, se întindea leneş, ca o pisică: „Eu zic să ne oprim un pic… oricum la ora asta e mereu blocaj la ieşirea din oraş. Şi te văd cam obosit, doar n-o să-mi adormi pe drum!“

Deşi nu strîmba din nas la nici un tip de maşină, nici chiar la hîrburile de Dacii 1300 pe care le oprea prin sate, prefera camioanele şi TIR-urile. Şi pe şoferii profesionişti, plictisiţi, hîrşîiţi. Se aşeza în dreapta lor şi începea conversaţia. De fapt, la asta se pricepea cel mai bine, de aceea mulţi dintre şoferi nici nu-i acceptau banii, la final. Ştia ce să vorbească cu ei, ca să treacă timpul. Nu era nici vreo feşticană care să-i aţîţe, era o doamnă serioasă, respectabilă, care se arăta interesată de viaţa lor, îi întreba de satul natal, de copii, de agricultură. Şi după ce apăsa supapele sentimentale, îi lăsa să vorbească, să-şi spună păsurile şi uite-aşa, după cîteva ore, apăreau în zare luminile Marelui Oraş, iar şoferul exclama: „Ce repede am ajuns!“ „Da, a fost drumul liber!“ spunea ea modest, cu politeţe. Uneori, se întîmpla să oprească aceiaşi şoferi, la drumuri diferite, şi atunci se comporta ca şi cum ar fi întîlnit un prieten vechi. „Ah, ce mai faceţi? Tot dumneavoastră!“ „Tot eu!“, rîdea şoferul şi se simţea privilegiat.

În schimb, o enervau şoferii începători, „lămîile“, şi la ce experienţă avea ea pe şoselele patriei, se simţea în măsură să le dea sfaturi. „Aici, pe panta asta, bagă a-ntîia! Ce faci? Nu vezi că-ţi moare motorul!?“, sau „Depăşeşte acum, bagă-te! Cu tine, ajungem poimîine!“ De precizat că această doamnă – care ar merita o diplomă „de autostopist“ pe care să şi-o pună înrămată deasupra biroului – nu avea carnet de conducere.   

Mai multe