Automutilarea ca protest

Anul politic 2010 a fost încheiat de una dintre cele mai neaşteptate acţiuni de protest. Adrian Sobaru, electrician la Televiziunea Română, a înmărmurit plenul şedinţei Camerelor reunite ale Parlamentului României cu un salt aproape mortal, exact atunci cînd Emil Boc îşi începea pledoaria. Tocmai se pregătea, cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului, respingerea moţiunii de cenzură la faimoasa lege-cadru pentru salarizarea unitară a „personalului plătit din fonduri publice“ (salariaţii supranumiţi adesea „bugetari“, cu un termen ce pune în aceeaşi oală tot felul de profesiuni, mai mult sau mai puţin necesare binelui public). Aruncîndu-se de la balconul sălii de şedinţe a Camerei Deputaţilor, nesăbuitul „bugetar“ a produs un şoc greu de descris. Actul său se dovedeşte a fi la fel de greu de interpretat doar dacă urmăreşti să-l înţelegi dintr-o postură cît de cît imparţială. „Nebun!“ s-au gîndit unii. „Protestatar curajos în sprijinul opoziţiei“ au spus alţi. Erou al societăţii civile, instrument naiv al unei voinţe oculte, oricum ar fi catalogat, Adrian Sobaru avea un mesaj de transmis, iar felul în care l-a comunicat mă face să cred că nu era adresat doar celor prezenţi în sală, ci întregii naţiuni.

Automutilarea intră, în acest caz, într-o ordine simbolică de natură discursivă. E vorba de automutilare nu pentru că am putea exclude intenţia sinuciderii. Nici vorbă de aşa ceva. Supravieţuirea autorului ei este o simplă întîmplare. Dar moartea nu contează cel mai mult într-o astfel de manifestare publică, probabil că nu a contat prea mult nici în planurile sinucigaşului. Gestul în sine, spectacular, uluitor, este mai important. Nu ar trebui să vedem în el doar o reprezentaţie de mare curaj, ci transformarea unui discurs politic de factură critică în spectacol vizual, un performance inedit cu valoare politică. Vrînd-nevrînd, trebuie să ni-l imaginăm proiectat prin ecranul unui televizor, aşa cum a fost privit de familia nefericitului, aşa cum poate chiar el l-a închipuit. Automutilarea devine discurs pentru că întreg contextul este construit într-o cheie simbolică discursivă. Parlamentul este în esenţa sa un locus privilegiat al discursului public, al discursului politic. În sensul cel mai concret cu putinţă, literal, totul s-a petrecut în timpul unui discurs.
 
Iată cum a fost înregistrat momentul, textual, în stenograma şedinţei: „Domnul Emil Boc – prim-ministrul Guvernului României: Domnule preşedinte al Senatului, Doamnă preşedinte al Camerei Deputaţilor, Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi, (Proteste în balconul sălii de şedinţe a Camerei Deputaţilor) Distinşi colegi, membri ai Guvernului... (Protestatarul se aruncă de la balcon; agitaţie mare în sală)“. Omul nu a făcut nimic altceva decît să dea un răspuns, singurul inteligibil, singurul potrivit în contextul dat. El are semnificaţia unui discurs parlamentar rostit, prin excepţie, de un reprezentant autoproclamat. Are în plus un conţinut semantic excepţional: este o negare, o reducere la absurd ce răspunde perfect unei stări de lucruri absurde, în care elita politică autistă se adresează, prin cuvîntări ţîfnoase, opiniei publice debusolate.
 
O parte din mesaj, cea formulată explicit, urma să fie citită pe tricoul cetăţeanului prăbuşit la pămînt: „Ne-aţi ciuruit şi ne-aţi vîndut, ne-aţi ucis viitorul copiilor! Asta este viaţa în care trăim noi!“. Parafrazarea trist-ironică de la început te face să roşeşti de ridicolul zeflemelelor retorice pe care le etalează politicienii din opoziţie, într-un stand-up comedy perseverent, la care nimeni nu mai are chef să rîdă. Am încercat un sentiment asemănător atunci cînd am aflat titlul moţiunii de cenzură pe care PSD o pregătea în mai 2010: „România – un fleac, au ciuruit-o“. Pretinsa trădare, probabil un act de vînzare-cumpărare aprobat de Statul Român, pare să nu se refere doar la susţinătorii puterii. Mitraliat, „viitorul copiilor noştri“ este un viitor comun, al tuturor, nu numai al familiilor sărmane. În fine, viaţa, viaţa noastră, a întregii comunităţi, capătă o definiţie abia în urma prăbuşirii: e chinuitoare, iresponsabilă, sinucigaşă. Citind aceste rînduri nu poţi să te abţii să nu gîndeşti că ai avut nenorocul să devii cetăţean al unei republici sinucigaşe. Într-o ţară în care o minimă solidaritate ar fi posibilă (desigur, alta decît cea clamată de prosperii noştri conducători), automutilarea nu ar rămîne pentru nimeni singura şi ultima formă de protest.
 
Nu sîntem în prezenţa unei tentative de suicid de tip şantaj. Îmi amintesc încă de binecunoscutul obicei al unor cetăţeni de a-şi da foc în faţa primăriei pentru a se face ascultaţi. Acum, martorii nu au avut timp să se dezmeticească, darămite să negocieze. Tentativa de suicid se reduce, în fapt, la un şir de aserţiuni. Valoarea lor simbolică depăşeşte cu mult posibilele motivaţii individuale, explicate de precaritatea sau de tragismul situaţiei personale. Disculparea remisă de TVR prin Mediafax confirmă indirect interpretarea pe care o propun: „Din informaţiile pe care le deţinem, bărbatul care s-a aruncat astăzi de la balcon în Parlament este angajat al TVR, avînd funcţia de electrician. Adrian Sobaru a făcut acest gest din motive personale. [s. n.] El nu avea probleme legate de locul de muncă şi nici un fel de litigiu cu televiziunea publică. El nu a fost afectat în drepturile sale salariale, dimpotrivă, TVR l-a sprijinit material în mod susţinut pentru problemele de sănătate pe care le avea în familie“.
 
În realitate, Adrian Sobaru a făcut acest gest din motive impersonale. Orice intervenţie discursivă ce contravine regulilor instituite prin intermediul autorităţii sau al practicii comune este motivată de raţiuni impersonale. Aceleaşi care te determină să ceri să fii ascultat atunci cînd spui ceva, să aştepţi un răspuns de la interlocutori, să aperi regulile conversaţiei în faţa celor ce abuzează de convenţiile sociale din care e alcătuit limbajul. Atunci cînd respecţi intuitiv regulile de gramatică ale limbii materne, aperi, mai mult sau mai puţin conştient, un interes impersonal. Sobaru a căzut ca un şir de puncte de suspensie după formula de adresare enunţată de Emil Boc. Discursul parlamentar al ministrului trebuia să fie întrerupt printr-o corecţie de sintaxă zgomotoasă, care să-l pună pe subiectul legiferării, proverbialul „bugetar“, înaintea vorbelor pronunţate împotriva lui. Altfel nu ar fi căpătat semnificaţie, nu ar fi avut rost, ar fi rămas la stadiul de ritual superfluu de afirmare a puterii. Puterea ce refuză să-i asculte pe supuşi este indiferentă faţă de consimţămîntul lor. Totuşi, pînă şi cel mai banal schimb de cuvinte are nevoie de con-simţămînt, de con-sens, de premise minimale comune. Mai ales atunci cînd conversaţia aduce faţă în faţă Guvernul, membrii Parlamentului şi poporul – titularul in abstracto al suveranităţii.

Protestul ar fi trebuit probabil să încheie comunicarea majorităţii proguvernamentale, dar a avut doar funcţia unei virgule. Parlamentul României s-a întors curînd la registrul său discursiv nefiresc, la dialogul surzilor în numele poporului şi pentru popor. Atenţia opiniei publice a fost captată apoi de alt eveniment tulburător, petrecut de data aceasta în pragul Anului Nou: accidentul la schi al unei vedete de radio foarte populare. 

Ovidiu Gherasim-Proca este lector dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Al.I. Cuza“, Iaşi. 

Sursă foto: evz.ro