Autodenunţ (cu spume)
Nu mai scriu, dom’le, nimic despre nici o iniţiativă legislativă. M-am săturat să comentez inepţiile unuia şi altuia, care cum se trezeşte vrea el să dea o lege a presei. Şi noi ne dăm de ceasul morţii, ca fraierii... Cam aşa dialogam cu mine însămi la ceasul marilor decizii (dimineaţa, în faţa oglinzii, cu periuţa de dinţi în mînă – acolo adevărurile grave se pot rosti în toată grozăvia lor). Mă răţoiam la oglinda care-mi întorcea un chip cu privire sastisită, cu un început de exasperare şi cu (vai mie!) spume la gură.
Şi-apoi, oarece îndreptăţire aveam. Căci cum ai putea comenta altfel decît în şagă, frivol şi uşure, o iniţiativă legislativă care trimite jurnaliştii la psiholog an de an, ca să se asigure poporu’ că cei care îi furnizează informaţiile sînt zdraveni la cap. Sau năzdrăvănia ailaltă, cu CNA-ul care dă licenţe la presa scrisă... Hai să fim serioşi!... E ca în snoava cu piatra, lacul şi înţelepţii.
Dar biruit-au gîndul (iar!), care s-a cutremurat cînd a pus lucrurile în perspectivă, trecînd de sila imediată. Căci, dacă e să tragem linie şi să adunăm, gîndul cel biruitor ar avea de ce să se sparie. În doar cîteva luni (de vară!), presa română s-a văzut trecută în strategia de apărare a ţării la „vulnerabilităţi“ ale statului (ca să fim riguroşi, cum şade bine, „campaniile de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului“), s-a văzut „autoreglementată“ pe Internet din iniţiativa unui parlamentar, în cooperare cu Biserica şi cu organizaţiile de protecţie a copiilor, „licenţiată“ de CNA şi trimisă la psiholog. Ba i s-a mai pus în cîrcă şi noutatea absolută a noţiunii de „semidelict“ – delictul săvîrşit fără rea intenţie. În tot acest timp, mogulii au continuat să se ţină de mogulisme: unul a recunoscut pe faţă că „a făcut lobby“ pentru suspendarea preşedintelui. Au fost revitalizate şi validate public, prin susţinere senatorială, organizaţii „de tineri jurnalişti“ care defilează de peste zece ani (cu pauze tehnologice) sub aceeaşi conducere (se pare că unii chiar au descoperit tinereţea veşnică) şi cu aceeaşi dorinţă acerbă de a face ordine în presă în stilul lor cu fracturi de logică şi sintaxă.
Două lucruri grave şi unul înspăimîntător
Pus astfel în lumină (sic!), aiuritorul tsunami de grijă faţă de presă nu mai pare chiar atît de rizibil. El ne spune două lucruri grave şi unul înspăimîntător. Ne spune, întîi de toate, că există o frustrare publică faţă de modul în care se face presă în România. Iertată-mi fie generalizarea vinovată, dar excepţiile devin din ce în ce mai puţin vizibile, dacă nu chiar cu totul rare. Există politicieni care simt această frustrare şi nu se sfiesc să capitalizeze pe seama ei. De aici, îngrijorările faţă de buna creştere a copiilor, morala publică, prevalenţa limbajului vulgar etc… Acestea sînt teme pe care „poporul“ le acceptă şi le valorizează, în timp ce libertatea de expresie este în continuare o valoare fundamentală pentru care nu mulţi şi-ar jertfi cafeaua de dimineaţă. Dincolo de aspectele politicianiste, ar fi o dovadă de lipsă de perspicacitate să nu recunoşti că nemulţumirea mărturisită a publicului faţă de anumite produse ale presei este o realitate. Şi chiar dacă pînă acum nu mulţi sînt cei care au început să boicoteze un ziar sau un post TV pentru a sancţiona astfel slaba calitate editorială, lucrul se va întîmpla curînd… Şi tot curînd s-ar putea ca, pe valul acestei legitimări „populare“, una din legile de înzăbelire a presei, făcută mai la rece şi cu ceva mai mult respect pentru logică şi tehnică legislativă, s-ar putea să treacă prin Parlament după toate regulile.
Ne spune, totodată, povestea jalnică a ipocriziei instituţiilor româneşti (iar generalizez vinovat…). Cît de iuţi de lege sînt acestea, cît de iubitoare de ordine şi disciplină prin „servicii“ – şi cît de puţin interesate de tratarea rădăcinilor adînci ale relelor pe care le îndreaptă acum cu biciuşca! Aceiaşi parlamentari îngrijaţi de mogulizare şi tembelizare sînt cei care au refuzat să discute – sau au respins de-a dreptul – legi care ar fi impus control anti-monopol în industria de mass-media, limitarea Poprietăţii încrucişate, transparenţa proprietăţii, transparenţa surselor de finanţare. Aceiaşi oameni care acuză jurnaliştii de „tonomaterie“ şterg foarte discret criteriile tehnice obligatorii în alocarea publicităţii de stat (acelea care spuneau că „banii trebuie să urmeze oamenii“, că sumele din bugetele publice trebuie să meargă către cei care au accesul cel mai larg la public), lăsînd mînă liberă alocării contractelor către cei care bine-merită de naţie.
Dar chestia îngrozitoare pentru mine este slaba reacţie a industriei. Fiecare iniţiativă legislativă de paie din cele de mai sus a fost arsă vajnic în piaţa publică timp de două zile, pe ici pe colo, prin părţile mai spectaculoase, după care s-a lăsat tăcerea. Schimbarea la faţă a legii achiziţiilor publice nu a fost subiect de presă decît pentru o singură publicaţie online. Dezbaterea pe marginea strategiei de apărare a ţării au organizat-o două ONG-uri, sindicatele jurnaliştilor sînt cele care au dus jalba la Bruxelles, în timp ce patronatele s-au mulţumit să trimită o scrisoare autorităţilor… O atare lipsă de apetenţă pentru apărarea temeliilor principiale ale negoţului cu informaţii este greu de înţeles. Este ca şi cum libertatea de exprimare – cu pandantul ei obligatoriu, libertatea presei – ar fi nişte flinticuri, nişte „fiţe de seminar“, cum s-a exprimat un distins faimos jurnalist.
„Mogulii de presă“
N-am înţeles niciodată (deşi am depus eforturi semantice) de ce e rău să fii mogul în presă. De ce e rău – din principiu – să fii bogat, puternic, dominant pe piaţă. Dar îmi este şi mai greu să înţeleg de ce, dacă tot eşti mogul, îţi laşi domeniul bîntuit de stafii şi nimurici, de ce te laşi regulat de oameni cu imaginaţia fierbinte şi cultură legislativă puţină, fără să ai o reacţie profesională temeinică şi clară.
De-asta mă trezesc în fiecare dimineaţă, mă spăl cu abnegaţie pe dinţi şi mă cert cu mine în oglindă, cu spume la gură, cu ferma convingere că, dacă voi înceta într-o bună zi să fac ce fac –-de oboseală, de plictiseală, de lehamite – se va găsi vreun flaimuc bun în clanţă care să reuşească să treacă o lege a presei după chipul şi asemănarea lui. Şi, dacă industria de mass-media – ca şi comunitatea jurnalistică – vor continua să stea pe tuşă, fără să reacţioneze la aberaţii legislative şi la aberaţii deontologice deopotrivă, invocînd necesitatea menţinerii locurilor de muncă întîi de toate, atunci chiar că o merită.
Ioana Avădani este director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent.