Articol Despre Denumiri Lungi De Instituţii

3 decembrie 2014   MASS COMEDIA

Un concurs de împrejurări m-a făcut să colaborez, vreme de un sezon, acum un an, cu Societatea Română de Televiziune. Dacă nu ştiţi ce-i chestia asta pompoasă, aflaţi că e chiar TVR, televiziunea publică. O instituţie care nu posedă colaci de toaletă la, bineînţeles, toaletă, şi care miroase a pipi de pisică. Şi, în acelaşi timp, e şi Societate, şi Română.

Acum, că am creat impresia că vreau să demolez pe cineva sau ceva, în speţă TVR-ul, sper că am atras nu numai atenţia publicului de

care n-are nici în clin, nici în mînecă cu TVR-ul. Sper ca textul de faţă să ajungă, prin intestinele Facebook-ului, la măcar doi din cei vreo 2600 de angajaţi ai TVR, care să se pună pe reflectat asupra stării de plîns în care se află toaletele unei instituţii care consumă 100-120 de milioane de euro pe an, majoritatea din taxe. Sper, cu alte cuvinte, ca nenorociţii din cauza cărora în Societatea Română de Televiziune nu mai sînt Colace de Veceu să se zgîrie pe ochi şi să se simtă paranoic-încolţiţi cînd văd acest articol şi să meargă la popă sau unde ştiu ei, pentru examen moral. Dar pe mine, de fapt, nu mă interesează nici TVR-ul, nici colacele lui, iar pisicile chiar îmi plac grozav. Mă preocupă acronimele, adjectivele pompoase, hagiografia denumirilor oficiale de instituţii de la noi. Acum un an-doi, un liceu care are şi revistă m-a chemat la el, ca să vorbesc cu liceenii cu aspiraţii de jurnalişti, despre cum e cu presa. Majoritatea nu s-au prezentat, erau nişte chiulăi nenorociţi, ceea ce, dacă mă-ntrebaţi pe mine, s-ar putea să-i predispună unei cariere meritorii de jurnalist, oricum aţi lua-o. În astfel de situaţii, citatul meu obligatoriu e nicasianul „nu se ştie cine dă şi cine primeşte“, dar după ce l-am enunţat în sala goală, m-am gîndit ce dracu’ a vrut să zică Noica şi m-am uitat în stînga şi-n dreapta. În stînga era o eprubetă uriaşă, cu un fetus de preşedinte în ea, în dreapta, profa de română, cea care mă convocase. Fiindcă fetusul de preşedinte nu zicea nimic, m-am apucat să fac conversaţie cu profa. Profa asta avea o problemă: cabinetul de fizică al liceului n-avea nume şi, recent, un fost director al liceului, profesor de fizică, murise. Prin cancelarie se stîrnise ceva zaveră, în ideea că, eventual, cabinetul de fizică ar putea fi botezat cu numele răposatului. Imediat, apăruse şi facţiunea rivală, care voia să-i spună, lui, cabinetului, „Albert Einstein“. Ce părere am eu, că sînt ce-mama-naibii-sînt – m-a întrebat profa. Ar fi mai bine să-i spună Director Răposăţescu sau Albert Einstein? 

„Păi de ce nu-i ziceţi «Cabinet de fizică», doamnă?“ am întrebat. Profa de română a oftat evaziv. Cred că motivul era că liceul respectiv nu era liceu, ci Colegiu Naţional. Un prieten mi-a povestit care dintre licee sînt Colegii Naţionale şi care nu, dar, sincer, am uitat criteriul şi sînt convins că cel puţin un prof de Colegiu Naţional, plin de spume, va intra în subsolul articolului, ca să mă crucifice, pe motiv că tocmai m-am deconspirat, habar n-am care-i diferenţa, pe lîngă faptul că i-am furat şi Colacul Personal De La Toaletă atunci cînd i-am vizitat Lăcaşul de Cultură Incognito. 

De Ce Nu Am Scrie În Limba Română Aşa? Uite d-aia, că în unele locuri mai trebuie să şi CiTeAsCă Cineva. În morfologia limbii române există o serie de chestii incerte, care se situează undeva între substantiv propriu şi substantiv comun, cum ar fi

– toată lumea scrie cu majusculă, dar e colectiv, deci nume comun, ar trebui scris cu mică –,

Am senzaţia că toate chestiile astea, substantive proprii cu mare potenţial de a se transforma în substantive comune, secretă imediat denumiri şi acronime şi topuri de

(iată tocmai exemplul). Colegiile Naţionale sînt o vietate din aceeaşi categorie – la amărîtele de licee presupun că profii nu-şi dau cu cataloagele-n cap pe tema denumirii cabinetului de fizică, spre deosebire de colegii de la Colegii, drept pentru care liceele sînt licee, cu literă mică, şi Colegiile – Colegii, cu literă mare. 

La un alt stabiliment de acest fel am dat peste un prof, întîmplător tot de fizică, care se bătea cu acneea elevilor şi imbecilitatea programei, încropindu-le copiilor tot felul de experimente din sîrme, mingi de ping-pong, baloane, sticlă de acvariu, baterii de 1,5 volţi (sau Volţi, pe limba Colegiilor Naţionale) şi alte ştifturi care se găsesc la librărie. Singurul aparat preţios al profului consta în vreo patru magneţi foarte ai naibii, pe care îi cumpărase din străinătate şi pe care, atunci cînd i-am filmat – pe prof, pe copii şi pe magneţi –, i-am ciobit. Pe magneţi. N-am fost la baie, la liceul respectiv, dar era o căzătură cu nume de voievod şi mi se rupe sufletul cînd mă gîndesc de ce pereţi scorojiţi, scaune cu cuie care înţeapă, pupitre insalubre şi clanţe distruse trebuie să-şi frece tinereţea copiii din Colegiile Naţionale. 

Atunci cînd mi-am dat seama cîtă pompă punem în denumirile astea, m-am apucat de studiat problema pe Internet. O listă de instituţii găsită aici mi-a livrat, de pildă, ceva numit Biroul Vamal de Control şi Vămuire la Frontieră. Pun pariu că în altă limbă se traduce prin ceva gen

sau

. Direcţia de Trezorerie şi Contabilitate Publică şOraşţ mă face să mă gîndesc care-i diferenţa dintre trezorerie şi contabilitate, în DEx – în capul meu, Contabilitatea e ceva care te buzunăreşte ca să ducă banii furaţi la Trezorerie. Cine-a denumit Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială din România ca atare probabil c-a avut în cap să explice cu ce se ocupă instituţia respectivă, dar i-a ieşit pe dos. Oficiile de Mobilizare a Economiei şi Apărare a Teritoriului au avut un naş mai cu toate-acasă, presupunînd, desigur, că economia e mobilizată în scopul unui război sau ceva asemănător, descris prin ipocritul „apărare“. Direcţiile Regionale Vamale Interjudeţene îţi curentează axonii – „regional“ sugerează că se ocupă cu mai mult de un judeţ, dar atunci, ce rost ar avea să mai pui şi „interjudeţean“?! Poate-s nişte instituţii care vînează pleonasme. În Bucureşti există ceva numit Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial „Dezvoltarea resurselor umane“, despre care înţeleg vag că face din angajaţi – angajaţi mai buni, dar cel mai tare mi se pare că poate să te izbească în creier cu propriul acronim: OIRPPOSDRU! În mod misterios, site-ul de Internet nu e pe oirpposdru.ro, ci pe oiposdrubi.ro, unde instituţia se metamorfozează proteic în Organismul Intermediar Regional POSDRU Regiunea Bucureşti Ilfov. 

Singura consolare pentru această stare de lucruri o găsesc într-o anecdotă. Se povesteşte că în Primul Război Mondial, von Mackensen, feldmareşalul care a gonit armata şi guvernul României (aici nu e cazul de majuscule, eh?) pînă la Iaşi, a ajuns la un moment dat într-un sat din Oltenia. Acolo s-a încartiruit la o bătrînică-model, care îşi spoia gospodăria de două ori pe an, ţinea o curăţenie lună în casă şi gătea a-ntîia. Feldmareşalul a lăudat starea de lucruri, dar, la un moment dat, apucat de o nevoie firească, a întrebat unde e toaleta. A fost îndrumat spre fundul curţii, unde a găsit o privată distrusă, rău-mirositoare şi plină de muşte. Revenit cu succes dintr-una din cele mai periculoase situaţii de luptă pe care i le-a furnizat România, von Mackensen ar fi întrebat bătrînica: „Maică, cum de aici e totul pahar, miroase a curat, şi acolo e dezastrul ăla – era să cad şi să mor în hazna?!“ La care se spune că bătrînica i-ar fi răspuns: „De, maică, dacă era altfel, veneam noi la voi, nu veneaţi voi la noi…“ 

Mai multe