Apocalipsa.TV

Acum, că au trecut nu numai anul 2000, ci şi apocalipsa mayaşă, sfîrşitul lumii pare a fi o afacere răsuflată. Dar, aşa răsuflată, e destul de productivă la TV, iar un inventar al cîtorva tipuri de formate dacă nu de-a dreptul apocaliptice, cel puţin infestate de milenarism, merită încercat.

Acum vreun an şi mai bine, Adrian Georgescu semna în The Industry un articol despre show-urile de supravieţuire de pe Discovery – trendul inaugurat de Bear Grylls, cel cu Tehnici esenţiale..., şi continuat de Les Stroud, Ray Mears, Mykel Hawke sau Ruth England. Lucrurile sînt clare acolo: un personaj aterizează într-un peisaj sălbatic, unde trebuie să se descurce cu un minimum de resurse şi unelte care ţin de civilizaţie (de regulă, un cuţit şi un amnar cu cremene, eventual o frînghie). Premisele au o încărcătură postapocaliptică evidentă, mai ales că într-un format ulterior, deşi cu mai puţin succes, pionierul genului Bear Grylls îşi manifestă competenţele nu în sălbăticie, ci la oraş. E vorba de ceea ce a fost tradus la noi drept Tehnici de supravieţuire urbană.

În legătură cu toate aceste formate, care au ceva mai puţin de un deceniu, s-a impus termenul de survival show –  „show de supravieţuire“. Dar nu numai în legătură cu ele. Începînd cu 2009, telespectatorii români au putut vedea, pe Discovery Science, un reality pe nume Colonia, în care premisa e o catastrofă nucleară, iar participanţii se organizează într-o comunitate care încearcă să facă faţă vicisitudinilor de tot felul. Show-ul a fost anulat după două sezoane, dar nu a fost singurul. În aceeaşi epocă apăreau Falling Skies, Survivors sau Jericho – ultimul, botezat nu după Ierihonul biblic, ci după un oraş din Kansas, ales ca teatru al evenimentelor. La care se adaugă, desigur, celebrul Survivor, cel cu insula şi consiliul tribal, consacrat de Mark Burnett ca unul din marile formate reality după premiera americană din 2000. Iar Survivor, la rîndul lui, se trage din Expedition Robinson, lansat de Charlie Parsons în Suedia, în 1997.

Inventarul de pînă acum ar fi suficient, dar el e departe de a fi complet. Celor de mai sus li se adaugă cel puţin alte două filoane importante. Primul se vede pe History Channel, al cărui public republican/mic-burghez se distrează cu formate ca Aşii amanetului, Războiul depozitelor, Pe urmele antichităţilor sau Restaurări. Numitorul comun al tuturor acestor emisiuni este reutilizarea, sub o formă sau alta, a vechiturilor. Dacă în Aşii amanetului, familia Harrison cumpără şi recondiţionează diferite obiecte, în Restaurări e vorba numai de recondiţionare, iar Pe urmele antichităţilor îi înfăţişează pe Mike Wolfe şi Frank Fritz cum scotocesc prin depozitele a diferiţi cetăţeni de pe tot teritoriul SUA. În fine, Războiul depozitelor se petrece în California şi se învîrte în jurul aceleiaşi idei de vechituri, care însă sînt de găsit în depozite închiriate şi abandonate de proprietari, mai apoi scoase la licitaţie.

Premisa comună poate fi interpretată în sensul în care William Gibson îşi imagina viitorul ca pe un uriaş depozit de vechituri: odată ce o anumită saturaţie tehnologică a fost atinsă, începem să vorbim mai degrabă de utilizări noi ale tehnologiilor şi dispozitivelor existente.

În fine, nu putem neglija trimiterile la sfîrşitul lumii din marile talent show-uri. Dincolo de pachetul grafic şi luminile care amintesc de SF-uri distopice în mai multe cazuri, „Vocea României“ (The Voice) are legătură cu prezenţa altei voci în Apocalipsa Sf. Ioan, la fel cum X-ul din X-Factor e şi el oarecum milenarist. E drept, cel mai uşor putem să-l interpretăm ca necunoscută de ecuaţie, aşa cum a fost folosit de Descartes, în a sa Geometrie din 1627, cînd a atribuit literelor de la sfîrşitul alfabetului acest rol. Însă X-ul din X-Factor are desigur legătură şi cu X-ul hristic, Ch în greacă, aşa cum se vede în prescurtarea XP (CHR în alfabet latin) sau Chi-Rho (P-ul suprapus peste X într-un fel de cruce cu şase braţe).

Formatele de Discovery au în comun o specie de naivitate care se bate cap în cap cu însăşi ideea de supravieţuire. A supravieţui (calc după survivre în română şi derivat al acestuia în survive, în engleză) conţine tocmai ideea de catastrofă, eveniment neprevăzut, căruia persoana i se sustrage nebanal şi în nici un caz metodic, prin „tehnici“. În vremurile mai puţin religioase pe care le trăim, încărcătura soteriologică lipseşte din astfel de constructe: e vorba mai curînd de sfîrşitul lumii aşa cum o ştim şi de tentativa înduioşătoare de a ne perpetua după acesta. Şi mai puţin de revelaţie, deşi sensul literal al Apocalipsei acesta e, dezvăluire sau descoperire.

Ideea (post-)burgheză de pe History Channel, de refolosire a tehnologiilor existente (care nu e numai pasiune de colecţionar şi nici filozofie ecologistă) e, comparativ, ceva mai răzbătătoare, dincolo de un anumit orizont. Şi implicit polemică faţă de visul american şi acumularea materială, dinaintea crizei. Dar, oricare-ar fi nuanţele şi varietăţile apocalipsei TV, formatele care pot fi puse sub această umbrelă au apărut mai toate în jurul anului 2000 şi se hrănesc dintr-o aprehensiune difuză, preexistentă. Fiindcă media, se ştie, funcţionează binişor atunci cînd bagă în sperieţi publicul. Apocalipsele multiplicate pe ecran sînt teamă şi în acelaşi timp reconfortare, un vis care luptă cu un alt vis, preexistent. Iar singura victimă a acestei lupte onirice e ideea de progres.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).