Amintiri de familie

Mă întreabă tatăl meu într-o zi ce am de gînd să fac cu tabloul cu bunică-mea, după ce el n-o să mai fie. E un portret pictat prin anii ’60 de un pictor nu chiar obscur, care există prin cataloage alături de alții din generația lui, însă nu foarte bine cotat, pentru că a pictat mult și corect, fără o originalitate ieșită din comun. Totuși, acest tablou mi se pare urît și nerealist – bunică-mea e idealizată, nu prea seamănă cu cea reală, din amintirile mele, este o doamnă în jur de 50 de ani, ușor infatuată, golită de orice altă expresie. Am senzația că pictorul a vrut să o facă mai frumoasă decît era și nu i-a ieșit. O recunosc, însă, după mărgelele albastre pe care le purta la gît și pe care le-am văzut de cîteva ori, în realitate, cînd eram copil. Ce aș putea să fac cu tabloul? Nu mi-am pus această întrebare, pentru că m-am ferit de discuții de tipul „după ce eu n-o să mai fiu“ pe care încep să le inițieze oamenii după ce trec de 60 de ani. Într-un fel sînt firești, acceptarea și anticiparea momentului final, după o anumită vîrstă, devine o atitudine sănătoasă. Cu toate acestea, e aproape imposibil să nu te lași cuprins de un sentiment de tristețe și de neputință. Din păcate, chiar n-aș avea ce să fac cu bunica… În nici un caz n-aș atîr­na-o pe perete, așa cum e acum, în sufrageria părinților mei. Pentru că nu-mi plac tablorile, acest gen de tablouri, și nu s-ar „potrivi“ cu nimic, cu nici un alt element din viața mea. Ar fi doar o femeie străină și neinteresantă, din trecut, care m-ar urmări cu privirea. „Ai putea să o vinzi, ai lua o mie de euro pe ea…“, zice taică-meu cu o jumătate de gură. Cum s-o vînd pe bunica?! Ar fi chiar mai rău decît s-o țin undeva, printr-o debara unde se va umple de praf. Pentru că nu am vreun răspuns, tot ce-mi doresc este ca această decizie să fie luată într-un moment cît mai îndepărtat. Îmi dau seama, totuși, că amintirea bunicii dăinuie și datorită acestui portret nereușit, că obiectele nu sînt altceva decît o coadă a existenței umane. Și că foștii lor proprietari „trăiesc“ cumva în prezent datorită lor.

Am moștenit o cutie de bijuterii a unei mătuși îndepărtate, tanti Geta. Am purtat-o cu mine prin toate casele în care am locuit. Are capacul legat cu sfoară, o sfoară veche, galbenă, aproape destrămată. Țin în ea tot felul de fleacuri și o deschid arareori. Totuși, nu m-am gîndit niciodată să o arunc, pentru că a fost a lui tanti Geta. N-am cunoscut-o, a murit cu mult înainte de a mă naște eu. Din cîte știu, a avut o viață plină și aventuroasă – văduvă de general, mort pe cîmpul de luptă, în Primul Război Mondial, damă de onoare a reginei, femeie cu influență în perioada interbelică, bănuită că ar fi fost amanta patriarhului (tot de la ea am avut la un moment dat și niște moaște, însă cu ele a fost mai simplu: le-am donat unei biserici). A murit săracă și senilă, într-o cămăruță de pe strada Paris, unde tatăl meu, copil fiind, o vizita uneori. Își amintea și cutia respectivă – de acolo scotea tanti Geta o bancnotă foșnitoare de 25 de lei pe care i-o dădea micului Anton ca să-și cumpere bomboane. La mine, cutia a ajuns fără nici un ban, desigur, în calitate de „amintire de familie“. E un obiect care mi-e drag, deși nu-mi spune nimic. Mă gîndesc uneori: cine mai știe azi de tanti Geta? Ce s-a ales de ea, în afara pietrei funerare de la Bellu? Doar eu o mai pomenesc uneori atunci cînd mut cutia dintr-o parte în alta. „Unde e cutia de la tanti Geta?“, „Ce caută sub pat cutia de la tanti Geta?“, „Vezi că fotografia cutare s-ar putea să fie în cutia de la tanti Geta!“ Etc. Astfel, tanti Geta rămîne o prezență constantă în casa mea și în lumea celor vii. Ca și cum s-ar agăța de viața interesantă pe care a avut-o și de care nimeni nu mai știe nimic prin intermediul cutiei de bijuterii. În momentul în care cutia va dispărea, tanti Geta va fi definitiv și iremediabil uitată.

De la cealaltă bunică a mea, care era croitoreasă, păstrez două dintre rochiile pe care mi le-a cusut în liceu. Desigur, nici una dintre ele nu-mi mai vine, cea roșie chiar e ruptă și i-am pus un petic. Amîndouă stau curate și călcate pe umerașe, în șifonier. Pretextul pentru care le țin este că le voi folosi odată ca model pentru alte rochii. Aiurea! Le țin pentru că nu-mi vine să le arunc, pentru că mi-e teamă că, dacă aș face-o, o parte din amintirea bunicii, cea mai dragă dintre toate, ar muri pentru totdeauna. Mă uit cîteodată la tivurile însăilate cu mîna și senzații, flash-uri din copilărie îmi revin în minte – mașina de cusut, boldurile împrăștiate prin toată casa de la Cluj, centimetrul pe care îl purta la gît și cu care îmi lua măsurile. Mai păstrez de la ea și un pulover. „Sobița“ îi spunea, pentru că îi ținea de cald iarna. Îl port prin casă, tot iarna, și aș putea să jur că, după ce a fost spălat de zeci de ori, încă păstrează mirosul ei.

De cele mai multe ori, obiectele, chiar și unele banale, înseamnă mai mult decît povești, sînt rămășițe ale celor plecați dintre noi. Astfel, ei supraviețuiesc uitării, iar moartea nu ți se mai pare ceva implacabil, devine cumva mai duioasă.