Alo, aici provincia!
Pe la mijlocul anilor ’90, cînd eram în primul sau în al doilea an de liceu, într-o vacanţă de vară, le-am vizitat pe verişoarele mele într-un mic oraş din nordul ţării. Era acel gen de oraş pe care puteai să-l bagi în buzunar, cu tot cu cei 10.000 de locuitori ai săi, cu strada lui principală, pe care puteai s-o străbaţi în maximum 10 minute şi pe unde, desigur, se plimba toată lumea ce voia să fie văzută, cu magazine, ştrand în părăsire, policlinică şi o gară în care, chiar şi atunci, nu opreau mai mult de două trenuri personale. Un fost oraş minier în descompunere, din care toţi tinerii voiau să plece, inclusiv verişoarele mele, chiar dacă munţii erau la doi paşi, iar „pe Criş“ puteai oricînd să-ţi faci un grătar, cu o slană bio care se încingea pe ţepuşă şi picura mai apoi pe pită. În acea vacanţă, mie mi s-a părut un loc idilic. Poate pentru că verişoarele erau mai domnişoare decît mine, aveau o gaşcă alcătuită din băieţi simpatici, studenţi la facultăţile din Cluj sau Timişoara, care jucau mima pînă-n zori. Şi pentru că exista un loc magic, numit Discotecă, unde mergeam seară de seară. Discoteca respectivă era improvizată în Casa de Cultură – o clădire solidă, sovietică, chiar în sala cea mare, cu colonade. Distracţia era de obicei aceeaşi – formam „cercul“ şi dansam pe Ace of Base sau „Coco Jambo“. Apoi, începeau bluesurile, iar eu tot speram că băieţii studenţi „din gaşcă“ mă vor invita la dans. Ceea ce nu se întîmpla niciodată, eram prea puştoaică pentru ei. Totuşi, m-a invitat, la un moment dat, un băiat cam de vîrsta mea, „de pe sate“. Nimic interesant la el, dar ferchezuit şi galant. Am dansat, apoi am ieşit afară „ca să vorbim“ – aşa cum se făcea pe vremea aia, că în Discotecă era muzica prea tare. Şi, din vorbă în vorbă, „ne-am dat întîlnire“ a doua zi, pe aceeaşi bancă din faţa Casei de Cultură, ca să consolidăm relaţia. Aveam 15 ani, era una dintre primele mele întîlniri. Pe lumină, am descoperit că băiatul era la locul lui, dar ţăran. Nu într-un sens peiorativ, ci în toată puterea cuvîntului. La 16 ani, avea deja mîinile bătătorite şi muncite. Un aspect care nu i-a plăcut defel fetei „de Capitală“ din mine! Se tot vorbeşte acum, într-un cadru organizat şi de multe ori politizat, de discriminarea faţă de unguri, de ţigani, de homosexuali etc. Toată această „discriminare“ face, în fond, parte din natura oamenilor, în funcţie de locul în care te naşti, de educaţie, de mediu. Dacă nu te compari cu alţii, practic nu exişti.
Aşadar, oare de ce nu se „inventează“ şi discriminarea orăşenilor faţă de ţărani? Pentru că eu asta am făcut, la 15 ani – l-am respins pe băiatul acela frumuşel şi bine intenţionat, doar pentru că era „prea“ ţăran pentru mine. Totuşi, am făcut schimb de adrese. Iar la finalul „întîlnirii“ de pe bancă – pe care sînt convinsă şi acum că a urmărit-o, cu mic, cu mare, întregul oraş, ca la cinema în aer liber – ne-am pupat scurt şi cast pe buze. Pînă şi buzele lui erau aspre şi altfel decît îmi imaginam eu nişte buze de băiat. De pildă, buzele studenţilor care nu mă băgaseră în seamă erau, mai mult ca sigur, moi.
În următorii trei ani, am primit regulat scrisori de la băiatul din Bihor. Erau total agramate şi înduioşătoare (pentru mintea mea cea de acum, îmi pare rău că nu le-am păstrat). Povesteau lucruri despre starea vremii şi ploi, despre vaci şi că a apărut leurda, despre cules de ciuperci în pădure şi despre Discoteca din oraş, care „sa stricat, nu mai e aşa faină cum o şti“. Pentru adolescenţi, indiferent de mediu şi de educaţie, totul „se strică“ de la an la an. Nu i-am răspuns niciodată, aşa că scrisorile au încetat să mai vină.
Apoi, cînd eram în anul II de facultate şi uitasem deja de băiatul acela, m-am pomenit cu el la uşă. Pe Calea Moşilor. Părinţii mei erau în concediu, iar la mine era un soi de „bairam“ perpetuu. Abia l-am recunoscut cînd l-am văzut pe palier – era mai înalt, mai zdravăn, tuns chilug, dar tot „ţăran“, ba chiar mai rău decît înainte. Era însoţit de încă vreo doi, colegii lui „de la unitate“, şi se hăhăiau toţi trei în faţa uşii mele. Făcea armata în Bucureşti, iar singura adresă pe care o ştia aici era a mea. În plus, era vorba de o fată din Bucureşti şi venise cu ceilalţi ca să se laude. A fost surprins să vadă în ce persoană „emancipată“ mă transformasem între timp. Prietenul meu de atunci avea plete pînă la fund. O prietenă dansa cu abajurul unei veioze în cap. În sufragerie, vreo trei vedeau filme de Kusturica. În dormitor, alţii ascultau punk. I-am primit pe cei trei recruţi în bucătărie, unde şi-au pasat de la unul la altul palinca pe care o aveau la purtător. După care cred că au plecat.
Însă băiatul din Bihor a continuat după aceea să mă sune cu înverşunare. De la Unitate. Poate se plictisea, poate încerca să-şi demonstreze lui însuşi ceva, sau poate celor doi cu care se hăhăise pe palierul blocului. Doar că în tonul lui de la telefon lipsea ceva, lipsea acel bun-simţ al ţăranului, acea inocenţă din scrisorile lui. Băiatul venise în Bucureşti, era deja şmecher, se pervertise.