Ajutor de florăreasă

„Nu-mi dai mie cîinele?“ „Nu, nu ţi-l dau.“ „Atunci, dă-mi-l un pic să-l plimb!“ Îl ia pe Bonzo de lesa extensibilă, se fîţîie cu cîinele de colo-colo, pînă în staţia de autobuz şi înapoi, Bonzo merge, e prea bătrîn ca să se mai împotrivească atunci cînd e tîrît de lesă de un străin, doar amuşină şi caută loc de pipi. „Ce rasă e?“ „E pechinez.“ „Şi ce ştie să facă?“ Se uită la mine cu ochii ăia mari şi rotunzi, aproape lipsiţi complet de gene. „Cum adică? Stă în casă şi nu face nimic.“ „Dacă mi-l dai, îl duc la mine la ţară ca să păzească găinile!“ „Ţi-ai găsit, să păzească Bonzo găini, tocmai acum la bătrîneţe!“ „Pe găini trebe să le păzească un cîine mic, care să fie prietenul lor, nu un cîine mare care să le sperie!“ Nu mă gîndisem niciodată la asta, e absurd. „De ce nu-ţi iei un cîine mic, de pe stradă, şi-l duci la găinile tale?“ „Păi eu vreau un cîine de rasă! Dacă e pechinez înseamnă că e din China?“ „Da, originea rasei e în China.“ „Şi înţelege româneşte?“ Clipeşte din ochii ăia mari şi rotunzi, care credeţi-mă că nu au nici o culoare, nu sînt nici căprui, nici negri, nici verzi, sînt pur şi simplu spălăciţi.

Mă întîlnesc cu ea (sau cu el) – însă am vagi bănuieli că este, totuşi, o ea – aproape în fiecare seară, pe Calea Moşilor, pe la ora 11, cînd plimb căţelul cel bătrîn şi surd al părinţilor mei. Ea n-are mai mult de 16 ani, 1,40 m, părul tuns aproape la chelie, nişte haine de căpătat, largi, un mers de Gavroche. Însă are mereu ceva, o curiozitate cu care te scormoneşte, vrea să afle, să ştie.

„Vrei o floare?“ Dispare şi o aduce. E un boboc rupt de garoafă. În semn de recunoştinţă că am lăsat-o să plimbe cîinele. Şi-a pus şi ea o altă floare, la ureche. Înseamnă sigur că-i fată. „Sînt ajutor de florăreasă!“ Cum vine asta? Pe florăreasă o ştiu de mult, e cea din colţ, de la Eminescu. O ţigancă mare cît o casă, stă acolo în dugheana ei cu flori, nonstop, de parcă tot timpul, ziua şi noaptea, oamenii ar avea nevoie de flori. Stă şi fumează în neştire. Ajutorul de florăreasă îi face buchetele, schimbă apa la flori, îi aduce ţigări şi cafea la pahar, de la butic, pentru că ţiganca e prea grasă ca să se deplaseze undeva, cască gura la lume, îşi roteşte capul în dreapta şi-n stînga şi, cu ochii ei spălăciţi şi hainele cenuşii, seamănă cu o vrabie. O mică vrăbiuţă umană, pe asfaltul de pe Calea Moşilor.

„Ai copii?“ „N-am, de ce mă întrebi?“ „Ar trebui să ai. Atunci n-ai mai plimba cîini!“ „Nu-i cîinele meu, e al părinţilor mei.“ „Aha, deci ai părinţi?“ „Sigur că am.“ „Eu n-am. Sînt de la Casa Copilului.“ „Şi ce cauţi tu, de la Casa Copilului, pe Calea Moşilor, la ora 11 noaptea, ca ajutor de florăreasă?“ „Am fugit. Ţiganca asta m-a luat la ea. Stau la ţară şi-i păzesc găinile. Îi fac cafea, îi cumpăr ţigări. Şi mă ocup de flori. Să vii mîine să-ţi fac un buchet pentru mama ta!“ De ce tocmai mîine? Nu e nici 8 martie, nici ziua mamei mele.“ Se uită la mine fix, cu ochii ei mari şi rotunzi, fără nici o culoare. „Dacă ai o mamă, poţi să-i duci flori în fiecare zi, ea se bucură!“

La ora 11, Calea Moşilor se linişteşte, sînt doar oameni care îşi cumpără ţigări de la butic, alţii care plimbă cîini, toţi ciudaţii care bat strada aiurea, şi un ajutor de florărească care vrea să facă buchete pentru mame.

M-am dus a doua zi şi mi-a făcut un buchet bizar, ceva exuberant, cu trandafiri galbeni şi gerbera. Un kitsch total, însă tot văzînd-o cum alege firele de flori şi le potriveşte între ele, n-am vrut să-i stric plăcerea. Ţiganca cît o casă mi-a cerut pe buchet 50 de lei. „Dar e pentru mama ei!“ a spus revoltată ajutorul de florăreasă. „Mama ei, care are un căţel din China, pe care îl cheamă Bonzo! Nu putem să-l dăm mai ieftin?“ Ţiganca a aruncat ţigara, a strivit mucul cu şlapul şi mi-a zîmbit cu toţi dinţii ei de aur. „Aaa, eşti vecina noastră, te ştiu. Atunci, ţi-l las la 30!“ Cum aş putea fiu vecină cu o dugheană cu flori?

„De ce mi-ai adus flori?“ m-a întrebat mama. „Aşa, pentru că eşti mama mea şi cineva mi-a reamintit că e bine să ai o mamă.“

„S-a bucurat de flori?“ „Da.“ „Atunci, nu-mi dai mie cîinele?“ Bonzo se uită cînd la mine, cînd la ea, surd şi nelămurit.