Ai văzut aseară?

Cînd eram mic, ai mei aveau pentru mine o pedeapsă teribilă: îmi interziceau să mă mai uit la televizor. O auzeam pe maică-mea din cînd în cînd: "Nu mai ai voie să te uiţi la televizor... (şi urma o pauză pentru sporirea efectului, în care eu îmi aşteptam cu înfrigurare condamnarea) o lună". În funcţie de gravitatea boacănei sau doar de umorile maică-mii, perioada de detenţie varia între două săptămîni şi trei luni. S-a întîmplat - foarte rar - să primesc o săptămînă, dar niciodată mai puţin. Ţin minte că, pedepsit fiind, stăteam seara în camera mea şi auzeam sonorul televizorului din camera alăturată, unde se uitau ai mei. Auzeam loviturile pumnilor, scîrţîitul de roţi la curbe din timpul urmăririlor cu maşini, ţăcănitul de mitraliere, exploziile, copitele cailor în galop - şi toate acestea învîrteau şi mai mult cuţitul în rană. Cu cît filmul avea mai multe faze de acţiune (cafteli, urmăriri, lupte, împuşcături etc.), cu atît urma să fie mai comentat a doua zi la şcoală, de colegii mei. (Căci asta diferenţia un film bun de unul plictisitor şi la care nu avea rost să te uiţi - dacă "e cu cafteală" sau nu.) A doua zi, băieţii din clasă se strîngeau în pauze şi discutau despre scenele memorabile din filmul din seara precedentă: "Ai văzut ce pumni i-a dat Sandokan ăluia?", "Da, mă! A fost tare de tot!", "Dar cum a sărit ăla de pe casă?", "Ce karate ştia ăla!", "Ce mitralieră hoaţă avea!" etc. Cu toţii erau căzuţi în admiraţie şi formau un club în care nu aveai ce căuta dacă nu văzuseşi filmul. (Apoi, după ce treceau în revistă "fazele mişto", încercau să le pună şi în aplicare - şi se ciondăneau care să fie Sandokan-tigrul Malaieziei, sau Zorro, sau Rambo.) Problema mea, în timpul pedepselor privative de libertate televizuală, nu era atît că nu mă bucuram de "fazele mişto" în faţa televizorului, ci că eram exclus de la poveştile de a doua zi, de comunicarea cu totul specială şi chiar de comuniunea ce se înfiripau între băieţii care văzuseră filmul respectiv (şi toţi îl văzuseră!). Televizorul era un excelent mijloc de socializare, de integrare în grup, de găsire a unui limbaj comun, a unor valori comune. Aşa a rămas şi acum, cînd copiii de altădată au crescut şi au preocupări de oameni maturi. Preocupările s-au modificat, au apărut responsabilităţile, dar, cînd vine vorba de comunicarea cu ajutorul lucrurilor văzute la televizor, adulţii nu se deosebesc prea mult de puştii care-şi povesteau, a doua zi, "fazele mişto" cu Rambo sau cu Sandokan. În lipsa unor subiecte consistente de discuţie (acestea, de obicei, sînt cu totul absente din vieţile noastre), lucrurile pe care le dau televiziunile sînt un excelent liant, un catalizator al relaţiilor interumane. Bărbaţii discută despre fazele meciului din seara precedentă ("Ai văzut ce gol a dat Bănel?", "Daa, foarte frumos a dat-o-n aţe! I-a ieşit!" - şi dă-i, şi dezbate despre cît de frumos a fost golul sau cît de dur a intrat la minge fundaşul X). Damele, firi mai sensibile, discută despre producţii artistice, adică despre cît de bine arată latin lover-ul din telenovela Y şi cît de nefericită trebuie să fie sărmana fată care se vede nevoită să reziste avansurilor bogătaşului fără scrupule, dar şi să facă faţă atacurilor eternei rivale. Şi cu toţii - domni şi dame - discută aprins despre ce a mai declarat în seara precedentă nu ştiu ce politician sau blondă de politician. ("Ai văzut, dragă, cum a venit cu andrelele în emisiune?") Totul stă sub semnul lui "Ai văzut aseară?" - o formulă care nu transmite o informaţie, ci e un fel de parolă de recunoaştere reciprocă, un fel de cheie care descuie uşile comunicării cu cel de lîngă noi. Numai că uşa aceasta duce către nicăieri, iar deschiderea ei este ţelul final. Nimicul revărsat de televizoare în casele noastre ne umple vieţile şi ne ajută să ne integrăm în jungla socială (nimicul propriu ne este cu totul insuficient). Oare ce ne-am face fără acest preţios ajutor?