Actori în vieţile altora

În ultima vreme, reality-show-urile de pe posturile noastre TV au devenit destul de confuze. Unii ar putea să creadă că-s „pe bune“, dacă nu citesc anunţul de la final, care trece uşor neobservat – „Acest program este o ficţiune“ –, alţii le pot confunda uşor cu nişte telenovele. „Sînt o ruşine!“ mi-a spus o prietenă, editor de imagine care a făcut parte din prima echipă ce a „implementat“ reality-show-ul. „Nu ştiu, de pildă, cum de acceptă Irina Petrea, care e un psiholog serios, să facă parte din aşa ceva!“ Iniţial, Supernanny era, într-adevăr, „pe bune“, iar toată povestea asta cu reality-urile fake, care prind la populaţie, ridică multe întrebări din punct de vedere psihologic, pentru că au ceva de-a dreptul schizoid. Mie personal îmi amintesc de „destinele“ şi „poveştile adevărate“ pe care le scriam, la un moment dat, la un mod „industrial“ şi pentru bani, sub formă de „scrisori adresate redacţiei“. Şi cum am fost eu, pe rînd, bărbatul înşelat, în pragul sinuciderii, femeia nesatisfăcută, mama îngrijorată că fiul ei e gay, adolescenta care vrea să fugă de-acasă. Deşi n-aş fi crezut (căci, iniţial, îmi închipuiam că aceste poveşti se pot scrie din poignet, cu gîndurile în altă parte), de fiecare dată îmi intram în rol şi sufeream alături de personajul meu. Şi de fiecare dată îmi transferam personajul pur ficţional în viaţa reală. Nu vă mai spun ce dezastru a ieşit – să te comporţi într-o zi ca bărbatul înşelat, plin de spume, a doua zi să ai isterii de femeie nesatisfăcută, în a treia să capeţi ciudate instincte materne şi în a patra să vrei să fugi de-acasă. Nu mai vorbesc de zilele în care lucram la două-trei povestiri în paralel – o nebunie curată! Un al doilea aspect psihologic era cel legat de receptare. Doamna Mari de la butic citea aceste „destine“ ca pe Biblie. Ofta şi suspina la fiecare ficţiune de-a mea. I-am zis într-o zi, pentru că mi s-a făcut milă de ea: „Doamnă, nu-s adevărate. Sînt inventate!“ „Da?!“ „Da. Eu le scriu. Şi alţii ca mine.“ A clipit cîteva secunde, surprinsă, ca şi cum n-ar pricepe, după care şi-a reluat liniştită lectura. „Ceva tot trebe să fie adevărat în ele“, a bombănit ea, vizibil deranjată că am întrerupt-o. Şi cîtă dreptate avea!  

Cam la fel stau lucrurile şi cu aceste false reality-show-uri la care mă uit, uneori, din curiozitate, şi mă minunez cît de bine sînt „jucate“ pe alocuri. Cîtă viaţă „reală“ e acolo, cîtă trăire! Producţiile TV de acest tip dau o pîine actorilor neprofesionişti sau celor puţin cunoscuţi, studenţilor la actorie şi figuranţilor „de meserie“, care sînt în baza de date a tuturor firmelor de casting, uneori chiar şi aplaudacilor de pe la diferite emisiuni. L-am recunoscut pe unul dintre ei într-un rol de bunic – un figurant cu state vechi, din Buftea. Întîmplător, m-am întîlnit cu el pe stradă, cîteva săptămîni mai tîrziu. Mi-a spus că e mai bine plătit decît „la film“, dar nu mi-a zis cît şi că speră „să-l mai ia“. Bătrînul e singur, i-a murit soţia de ceva vreme, n-are copii, trăieşte dintr-o pensie mică şi din figuraţie. „Telenovela“ a devenit viaţa lui. Era ceva schimbat cu el, parcă întinerise, dintr-odată. „Acolo am copii, am nepoţi, diferite probleme pe care să le rezolv... e interesant!“ I s-a oferit un destin de împrumut şi mai e şi plătit pentru asta.  

Teoretic, ar trebui să existe un scenariu, însă am senzaţia că se improvizează mult. De altfel, nu e deloc uşor pentru un neprofesionist să ducă un „rol“ (de bărbat înşelat sau de femeie nesatisfăcută) într-un „film“ de 50 de minute. E chiar o performanţă, aş zice. De aici, uimirea mea faţă de autenticitatea unor scene, curat „minimalism românesc“. Cel mai bine le ies scenele „de conflict“, cu cafteală şi tras de păr. Sînt nişte fete (şi femei) acolo, care îşi intră perfect în rol. Habar n-am dacă au experienţă şi asta fac şi pe-acasă sau, dimpotrivă, vor păţi la fel ca mine, cu „destinele“ mele – reality-show-ul va căpăta o extensie şi în viaţa lor reală. Şi tot ca la „destine“, oamenii se uită mai ceva ca la Oana Zăvoranu în Numai iubirea. Pentru că „o fi ceva adevărat“, televizorul nu ne minte.