A patra criză în stat

Multe sînt lucrurile despre care vorbim fără să încercăm o cît de vagă definire şi fără cea mai mică preocupare privind verificarea în practică. În această categorie se înscriu şi puterile statului. Vorbim despre împărţirea în "executiv", "legislativ" şi "judecătoresc" ca despre un postulat şi o înscriem cu gravitate în Constituţia naţională, dar e foarte greu de spus cît e valabil din adevărul ei prezumat. Şi nu cred că problema e unic românească " deşi, cu siguranţă, pe meleagurile noastre a luat formele cele mai aberante. Cum ar putea să fie serioasă această "sfântă Treime", şi mai ales principiul separării puterilor în stat, cînd, în realitate, cele trei sînt una faţă de alta nu independente, ci indiferente? Avînd în vedere faptele concrete, atitudinile, dar şi limbajul reprezentanţilor celor trei puteri, îmi iau libertatea de a folosi un verb neacademic: executivului i se fîlfîie de activitatea legislativului, dacă vrea ceva dă o ordonanţă de urgenţă şi, pînă să apuce Parlamentul s-o discute şi eventual s-o respingă (ceea ce nu e cazul, dacă guvernul domină majoritatea), ea îşi produce efectul scontat; pe de altă parte, şi legislativului i se fîlfîie de ce face executivul, pentru că scopul cel mai înalt al parlamentarului (ca să nu vorbim despre cele mai puţin înalte) nu este acela de a gestiona în vreun fel treburile curente ale statului, nevoile populaţiei, problemele concrete şi urgente, ci acela de a da istoriei legi fundamentale, atît de fundamentale încît sînt schimbate în următoarea legislatură; dar cel mai tare şi cel mai tare i se fîlfîie de toţi şi de toate puterii judecătoreşti, care " la nevoie " se judecă inclusiv pe sine, propriile drepturi şi îndatoriri, aşa cum s-a văzut deja. Iar deasupra tuturora tronează Curtea Constituţională, care cu un simplu "Da" sau "Nu" poate decide cursul luat de naţiune! Doar întîmplarea a făcut ca opoziţiei să nu-i dea prin gînd să conteste la CC (îmi pare rău, nu e calamburul meu, dacă pe ei nu-i deranjează iniţialele...) împrumutul la FMI, de pildă. Şi mai e ceva. Vorbim cu nonşalanţă despre "cele trei puteri", de parcă n-am şti ce jocuri face, în România, instituţia prezidenţială. În 16 din cei 20 de ani postdecembrişti, preşedintele a fost cel mai tare din parcare, gesturile, replicile şi deciziile sale determinînd cursul evenimentelor, mai mult decît Guvernul, Parlamentul şi sălile de judecată la un loc. Singura excepţie a fost mandatul lui Emil Constantinescu, care s-a declarat învins la sfîrşit, dar s-a purtat de la început ca atare. O breaslă fără egal Bun. Dacă tot sînt atît de clare lucrurile legate de cele trei-patru puteri oficiale, de stat, ce ne-ar putea împiedica să vorbim despre încă una, a noastră, "presa"? Presa care, după două decenii, rămîne posesoarea unor caracteristici unice, despre care nu prea pomeneşte nimeni, din motiv de funie în casa spînzuratului: ● singura breaslă fără sindicat; ● ocupaţia cu cea mai mare fluctuaţie a forţei de muncă (majoritatea jurnaliştilor au lucrat în 5, 10 sau chiar 20 de locuri); ● singura profesie în care poţi să pătrunzi, să avansezi şi să ajungi oricît de sus (din orice punct de vedere), fără nici o calificare prealabilă; ● meseria care, nu peste mult timp, va începe să scoată cel mai mare procent de pensionari fără pensie, căci cei mai mulţi bani plătiţi în jurnalism sînt sub forma drepturilor de autor (sau chiar fără nici o formalizare " cum se spune, "bani din buzunar"), deci nu contează la vechime, la şomaj, la pensie, la nimic; ● domeniul în care funcţionează cel mai aprig şantaj patronal, de tipul "Aşteaptă alţi zece la uşă!", şantaj aplicat chiar şi asupra supervedetelor; nici un patron din IT nu-şi dă afară un bun profesionist şi nu-l presează să plece " din contră, ţine cu dinţii de el; dar pentru patronul de presă succesul publicaţiei/canalului e mult mai puţin important decît celelalte interese ale sale, aşa că, dacă ziaristul refuză sau evită să scrie la comandă " aşteaptă alţi zece la uşă! Cine ne obligă să înghiţim asta " mai ales dacă avem altă meserie "la bază"? Pe primul loc aş pune naivitatea de a crede că putem schimba ceva; apoi microbul, drogul, nevoia irepresibilă de a face această meserie " o spun cu riscul de-a fi luat la mişto; în al treilea rînd, faptul că, totuşi, poţi să ajungi "undeva"; patru: pentru majoritatea, "meseria de bază" fie nu prea mai există, fie e prea mult timp de cînd ne-am rupt de ea ca să putem reface legăturile; în fine, cum excepţia întăreşte regula, mai există şi cazuri în care presiunile sînt suportabile sau chiar lipsesc cu totul. Oricum, în aceste condiţii şi neuitînd nici o clipă de latura tabloidă ori pur şi simplu imbecilă, jurnalismul este " o mai spun o dată, ca şi acum zece, ca şi acum 15 ani " profesia în care s-a progresat cel mai mult. Îmi cer scuze faţă de celelalte bresle, nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni, dar vă rog să faceţi, pentru fiecare, comparaţia 1989-2009. Un moment uitat Şi dacă tot am plonjat în trecut, acum, în prag de aniversare generală dumasian-brucaniană, amintindu-ne cu drag şi emoţie explozia jurnalistică postrevoluţionară " de Nu, Contrapunct, Phoenix, Tinerama, Opinia studenţească, Oblio, Mangafaua, Fraierul Român, Zig zag, Expres, Expres Magazin, Baricada şi atîtea altele " e cazul să amintim un alt reper istoric al breslei, sfîrşitul anului 2004. Atunci s-au petrecut două lucruri formidabile, despre care nu s-a vorbit aproape deloc (tot din motive de funie), iar astăzi sînt uitate cu totul: 1. s-a oprit publicitatea de stat; 2. în televiziunea publică a fost desfiinţat orice tabu. Cele două măsuri, deliberate şi în deplină cunoştinţă de cauză, au redat presei româneşti " cel puţin celei centrale " un nivel de independenţă pe care nu-l mai experimentase de pe la mijlocul anilor ’90. Independenţă faţă de stat, fireşte " căci independenţa faţă de patronat este un non-sens, oriunde în lume. Dar măcar atît, măcar faţă de stat! Din nefericire, peste doar cîţiva ani au început primele adieri ale crizei, condiţii în care nu numai că s-a accentuat instabilitatea (şi aşa uriaşă) a locurilor de muncă şi a veniturilor în presă, dar prin cordonul ombilical dintre angajatori şi angajaţi au început să circule substanţe din ce în ce mai stranii, de la halucinogene şi afrodiziace pînă la metale grele şi dioxină. Criza n-a lovit presa doar reducînd redacţiile şi salariile, ci şi crescînd alarmant dependenţa faţă de interesele patronatelor. "Tu nu vezi ce-i în lume!? Zi mersi că ai o slujbă, mai vrei şi independenţă editorială!?" Şi acum? E un film. Desene animate. Cei care au copii îl ştiu sigur, dar cred că l-au văzut şi alţii. Se numeşte Găsindu-l pe Nemo şi se termină aşa: după ce au reuşit să-l salveze pe Nemo, căutat de tatăl lui de-a lungul şi de-a latul oceanelor lumii, peştii din acvariul, în care trăise o vreme şi Nemo, izbutesc să evadeze şi ei. Metoda: îl determină pe proprietarul acvariului, un dentist, să-i transfere temporar în pungi cu apă, legate la gură; împingînd şi rostogolindu-se, peştii fac pungile să cadă în stradă şi de acolo în apa portului. După chiuiturile de rigoare, îşi dau seama ce libertate au cîştigat: sînt în ocean, da, dar în pungi închise. Nici măcar nu pot să se hrănească " ceea ce e un grav pas înapoi faţă de acvariu. După două secunde de tăcere siderată, unul dintre ei întreabă: "Now what?". Poate că ar trebui să ne punem şi noi, într-o zi, întrebarea asta.