A cui e TVR?

La întrebarea aceasta, primul răspuns care ne vine în minte este, desigur: "Cum a cui? A poporului! TVR este televiziunea noastră publică, plătită de noi toţi prin acea taxă de timbru sau prin banii care vin de la buget. Prin urmare, e a tuturor şi trebuie să reflecte interesul public!". Întotdeauna ne-a plăcut să ne minţim frumos! Am fost minţiţi de alţii mult timp şi ne-a plăcut atît de mult cum au făcut-o, încît am continuat şi noi treaba. În realitate, toate lucrurile despre care ni s-a spus că sînt ale poporului erau de fapt numai ale unora. Iar poporul nu vedea nici un beneficiu de pe urma acestui tip de proprietate colectivă. Înainte de 1989, România întreagă era "a poporului": de la străzi, instituţii şi uzine, pînă la faimoasa Casă a Poporului. După cum ştim, aceasta din urmă era de fapt un palat închinat gloriei lui Ceauşescu, iar ale poporului erau numai sacrificiile (multe dintre ele chiar şi de vieţi omeneşti). Astăzi, construcţia megalomanică este luxosul loc unde parlamentarii se hîrjonesc amical sau îşi fac somnul de frumuseţe. Aleşii poporului, şi ei. Cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu Televiziunea Română. În ultimii ani ai comunismului, era "palatul" mediatic al lui Ceauşescu, instituţia al cărei unic scop era ridicarea de osanale conducătorului iubit. După decembrie ’89, ni s-a spus că Televiziunea a devenit liberă. Liberă era şi cînd manipula masele în zilele Revoluţiei, la fel şi cînd nu putea să filmeze în Piaţa Universităţii din cauza ceţii, la fel şi cînd transmitea mesajele către popor ale unui preşedinte pentru liniştea noastră, iubitul Ion Iliescu. Toate guvernele post-revoluţionare s-au folosit de TVR, iar aceasta a stat cuminte să fie folosită. Cum să fi stat altfel, cînd la conducerea ei s-au aflat de fiecare dată clienţi politici ai partidelor aflate la putere? Cum să fie liberă, cînd e la mîna Parlamentului, care-i votează bugetul şi ale cărui comisii de cultură şi mass-media îi pot chema oricînd la raport pe şefii TVR care ies din rînd? Cum să servească exclusiv interesul public, cînd oamenii care lucrează acolo s-au învăţat să fie obedienţi faţă de Putere, iar conducătorii să aibă nişte slugi la Televiziunea Română? Această mentalitate a celor care ne conduc s-a văzut şi de curînd, cînd în Parlament s-a discutat înfiinţarea unui post de televiziune al acestei instituţii, ocazie cu care deputatul PD-L Cezar Preda a scos porumbelul pe gură, adresîndu-se preşedintei Camerei, Roberta Anastase: "Haideţi, doamnă preşedinte, să îndreptăm strategia noastră ca această televiziune publică să intre şi să facă treabă aici, pentru aleşi, şi să facă studioul pe banii lor, să prezinte activitatea din Parlament aşa cum dorim noi, pentru că pînă la urmă este o televiziune publică şi ea face ce-i spunem noi, nu ce vor alţii". Prin urmare, dacă "este o televiziune publică", ea trebuie să facă "ce-i spunem noi" şi "să prezinte activitatea din Parlament aşa cum dorim noi". De fapt, nu e televiziunea publicului, ci a noastră, a parlamentarilor. În ianuarie 2005, cîteva organizaţii neguvernamentale au avut iniţiativa modificării legii de funcţionare a TVR şi SRR. Preşedintele Băsescu şi liderii fostei alianţe DA făceau caz de dorinţa lor de a depolitiza cele două instituţii, iar Raluca Turcan (colega de partid a lui Cezar Preda) a şi iniţiat un proiect de lege în sensul acesta. Lucrurile s-au calmat în 2006, cînd acest proiect de lege, votat de Camera Deputaţilor, a fost îngropat în sertarele Comisiei de Cultură, Arte şi Mass-media a Senatului, pentru ca, în mai 2008, membrii Comisiei să-l respingă. De fapt, nici un partid nu-şi doreşte o Televiziune Română independentă şi cu adevărat publică. Mi se va spune că TVR s-a schimbat mult faţă de anii ’90-’91 şi chiar faţă de vremea domniei lui Nicolau, cînd orice vizită de lucru sau tăiere de panglică a premierului Năstase era dată pe post. E adevărat, s-a schimbat: manipulările şi propaganda politică sînt făcute acum mai cu mănuşi. Asta trebuie să ne bucure?