Maşina, casa lor

Zilele trecute am văzut un clişeu umblînd pe stradă. Era în dreapta mea, portieră la portieră cu taxiul în care eram. Spun că era un clişeu umblător pentru că bifa toate căsuţele unei descrieri lipsite de haz a maşinii unei femei. Maşina roşie, compactă, cu linii rotunjite. La volan, şoferiţa vorbea aprins cu persoana din dreapta – o prietenă. Iniţial mi-a atras atenţia mîna femeii, sprijinită de volan, aşa cum stăteam cu toţii la semafor. Degetele încărcate cu inele băteau uşurel un anume ritm, de la radio, bănuiesc. Cînd şi cînd, razele soarelui cădeau pieziş pe unul dintre ele, care strălucea nemaipomenit, din cîteva pietre roz şi albe.

M-am întors de-a binelea şi m-am uitat cu o îndrăzneală apropiată de nesimţire în maşina femeilor. Oricum, erau prea prinse în muzica de la radio, în conversaţie, ca să mă mai observe şi pe mine – pasager neînsemnat, într-un taxi galben. Pe bordul maşinii roşii, în faţă adicătelea, zăcea un morman de animale de pluş. Un Pluto, un soi de broască ţestoasă de un verde aprins şi, cred, o pisică. Toate jucăriile astea aveau picioarele moi, lălîi, şi se sprijineau cu bărbia unele de altele. Erau grupate fix pe mijlocul bordului, sub oglinda retrovizoare de care atîrna o colecţie de odorizante de maşină. Brăduţi, floricele, fiole. Maşina era bec. Curată, curată. În spate, pe spătarul banchetei, cu faţa la lunetă se mai lăfăia un pluş pe care n-am reuşit să-l identific, alături de o cutie de şerveţele. Le ştiţi, sînt cutiile acelea din care iese un şomoiog de hîrtie, care, dacă îl scoţi de acolo, trage după sine un alt şomoiog. Sînt teribil de practice, le-am testat deseori la cîte o răceală îngrozitoare şi-şi fac treaba. Nu înţeleg însă de unde ideea de a pune la vedere, în spatele maşinii, o asemenea cutie. Nu e singurul automobil pe care l-am văzut gospodărit aşa. O grămadă de şoferi ţin şerveţelele astea decorative în spatele maşinii. Înainte erau cîinii chinezeşti, la mare căutare, care aveau capetele prinse într-un arc. La fiecare clătinare a maşinii, la fiecare gaură în asfalt, cîinele dădea şăgalnic din cap, aşa cum dau din cap indienii în filmele indiene. Acu’ mulţi ani, dacă aveai Dacie, erai bine, dacă aveai şi cîine d-ăsta clătinător la lunetă, erai şi mai bine.

Doamna arăta cam la fel ca maşina pe care o conducea. Cochetă, strălucitoare, plină de bling-uri. Bănuiesc că şi apartamentul ei e de-o curăţenie exemplară, decorat să fie frumos şi cu ciucurii de la covoare aranjaţi din pieptene. Doamna e din categoria celor care conduc o maşină-trofeu. Nu trebuie să fie ceva teribil de scump, dar trebuie să fie impecabil îngrijită. Cei care conduc maşini-trofeu sînt cumva înrobiţi de ele. Cum dă o ploicică, oamenii ăştia aleargă afară să vadă ce le face maşina. Oricum, în majoritatea timpului, o ţin în garaj sau în parcare. De ieşit, ies cu ea în week-end. În maşină miroase tot timpul a nou şi ferească Domnul să intri în ea cu picioarele înnămolite sau pline de zăpadă. Vei auzi literalmente plînsul covoraşelor aspirate la cîteva zile. În asemenea maşini nu se fumează şi nici nu se pun degetele pe geam. În asemenea maşini îţi vine să stai ca la şcoală, cu mîinile la spate.

Desigur, sînt şi cei pentru care maşina rămîne, pur şi simplu, un obiect de care se folosesc. Ca într-o casă locuită, or fi pe acolo şi cîteva scrumiere pline, ambalaje de ciocolată sau sticle de apă goale şi părăsite pe banchetă. Portbagajul, replică în mic a debaralei de acasă, o avea înăuntru tot felul de obiecte uitate acolo cu anii. Pentru oamenii ăştia, maşina e din aceeaşi categorie cu mixerul sau cu un aspirator, pentru ceilalţi e o realizare, ca o plasmă cu diagonală foarte mare, într-o sufragerie foarte mică.

Între timp, se face verde. Taximetristul meu îi taie fără milă faţa cochetei din maşina roşie. Din oglinda din faţă a taxiului nostru clinchetesc zeci de cruciuliţe. Doamna cu pluşurile ne arată amîndurora degetul mijlociu lăcuit. Eu rîd, el conduce mai departe.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.