Mascul este obligator!

21 iulie 2020   Societate

În 2019, prin vară, am făcut o dezinsecție în casă, am cumpărat din Obor o fiolă-minune care ucide tot neamul gîndăcesc, am amestecat fiola în zece litri de apă și mi-am luat de la farmacie niște măști de unică folosință, exact măștile care „se poartă” acum, ni se par absolut banale, și-au pierdut orice fel de semnificație, pe cele deja folosite le vezi aruncate impudic pe stradă, am senzația că tot Bucureștiul e plin de pamperși, tampoane, bandaje și alte învelișuri care țin de igiena personală. Anul trecut am folosit o singură mască, la dezinsecție, ca să nu mor ca un gîndac, apoi le-am abondonat într-un sertar. M-am bucurat cînd le-am regăsit în plină stare de urgență, cînd nu se mai găsea nici o mască, pe nicăieri. Și, din fericire, am mai găsit prin dulăpiorul din baie și două perechi de mănuși de la niște cutii mai vechi de vopsea. Acum mănușile nu mai sînt o prioritate, nu mai e nimeni atît de sigur că virusul se ia instantaneu de pe suprafețe, mă rog, fiecare pandemie cu etapele ei. Însă masca a rămas o regulă și pot înțelege de ce. În același timp devine și o problemă de atitudine – îți pasă sau nu-ți pasă, legitimezi pandemia sau nu. Și, desigur, e și o chestiune de educație, căci educația are o legătură directă cu respectarea regulilor. Nu mi-am închipuit că purtatul unei măști poate să scindeze o societate și poate să semene ură în două tabere distincte – cei cu mască și cei fără mască. Dacă porți mască într-un loc al oamenilor „liberi”, cum e declarată Vama Veche, ți se strigă „Jos cu botnița!” sau „Infectatule!” (aflată dintr-o postare pe Facebook). Dacă nu porți masca sau, mă rog, o porți la un mod superficial într-un supermarket, se vor găsi destui, inclusiv eu, care să se uite dezaprobator la tine sau să-ți atragă atenția că nu e bine ce faci. Există însă și căi de mijloc – masca purtată sub nas, căci nasul, săracul, trebuie să respire liber, cu toții avem rinite și deviații de sept, masca lăsată bleg pe bărbie ca maiourile ridicate pe burțile mari și bronzate, masca-accesoriu cochet și de ocazie, masca atîrnată de oglinda mașinii la taximetriști, un soi de „icoană” de pandemie, masca purtată pe mînă, ca o brățară, e acolo, există, din cînd în cînd o mai scoți, o mai pui pe nas, după care o pui la loc. Măștile sînt acum peste tot, iar fiecare exprimă, de fapt, altceva despre omul care le poartă. Recunosc, în timpul stării de urgență, o purtam și pe stradă pentru că nu știam cu ce am de-a face. Nici acum nu știu. Mi se abureau ochelarii, aproape că nu-mi mai auzeam vocea cînd spuneam ceva, respiram prost, inhalam ce expiram. Îmi amintesc un mic moment de fericire cînd, într-o seară de aprilie, am dat o fugă pînă la market înainte de ora 10 seara, cu mașinile de Poliție trecînd pe lîngă mine și anunțînd sinistru prin megafoane: „Rămîneți în casă!”, cu totul în jurul meu înfrunzit și înflorit, la un moment dat mi-am dat jos masca și am tras adînc aer în piept de cîteva ori. Aer… niciodată nu m-am bucurat de aer la fel de intens ca acum cîteva luni într-o seară de aprilie, la doi pași de casă. Astăzi, masca e a doua mea piele, mi-a intrat în reflex să o port, pășesc într-un spațiu interior – o pun, ies – o scot, dacă sînt în interior și nu-mi simt masca pe față intru în panică, dacă sînt în exterior și am mască mă simt ciudat, abandonez măști prin diferite coșuri de gunoi, însă am la mine mereu altele, măști noi, nefolosite, pentru că „Mascul este obligator!”, cum scria la intrarea într-un magazin din Satu Mare, o traducere liberă din limba maghiară.

Așa cum spuneam, masca nu mai are o legătură directă cu pandemia, ci cu respectarea regulilor. Trăind de 40 de ani într-o țară în care orice regulă are excepție, în care nimeni nu respectă nimic și în care mereu „Merge și așa!”, masca asta stupidă devine o graniță, un soi de țară a nimănui între cel care vrea să trăiască corect, care crede că un pic de disciplină socială nu face, în fond, rău nimănui, nu moare nimeni de la o mască, și cel care crede că România e de fapt moșia lui tac-su, a lui mă-sa, a verișorilor și cumetrilor lui și în care el face regulile. O graniță între cei care vor să trăiască aici doar o viață decentă și din această cauză nici nu sînt vocali, stau în banca lor, și a celor care urlă pe grupurile de călătorii că „m-am săturat de mincinile astea cu pandemia, o singură viață am, nu putem aici sta într-o cușcă, trebe să mergem anul ăsta în Grecia ca să ne relaxăm!”, e o tradiție din moși-strămoși ca românii să meargă în Grecia în vacanță, trebuie să cheltuim banii ca să arătam că putem, Audi-ul stă degeaba în fața casei și se mai găsesc încă zece care strigă: „Corect!”. Sau mai apare altul care zice: „Sînt în Grecia, aici toată lumea e relaxată, nu ca la noi, nimeni nu poartă mască, nici măcar în supermarket!”. Deja nepurtatul măștii devine nu doar o condiție de „normalitate”, dar și de civilizație, adică grecii ăștia îs mai dăștepți, nu poartă măști ca sărăcanii de noi. Și iar se găsesc vreo zece care să dea like-uri și să aprobe – „Corect!”.  

Sincer, am multe momente în care mi-e silă de acest popor, cu mască și fără mască. Poate și pentru faptul că noi, ăștia „cu mască”, oameni de bun-simț și „obedienți”, care nu cred în teoria conspirației, care înțeleg că poate e un an dificil, că poate pe undeva chiar există un pericol real, sîntem striviți și puși la punct de oamenii „fără mască”. Pentru mine, a pleca din România cît mai departe, o dată cel puțin la șase luni, este înainte de toate o măsură sanitară, o distanțare identitară. Mă protejez ca și cum, pentru o săptămînă, două, mi-aș pune o mască, masca de „neromân”. Mă ajută să nu mai simt atît de acut toată mitocănia, obrăznicia, agresivitatea unui neam cu o mentalitate de țăran ajuns la oraș, încurajată din plin de regimul comunist, care își face singur regulile, își crește porcul în baie și nu te lasă să-i intri în casă fără să te descalți la intrare, ca să nu-i murdărești covoarele persane.

Închei cu o postare a lui Dan Perjovschi, publică pe Facebook, care tocmai are o expoziție la Oldenburg, în Germania: „În Germania, milimetric toată lumea își pune mască dacă intră în magazin sau în cafenea, se stă la terasă, dar și înăuntru (distanțat, la bunul-simț). Completezi o fișă cu nume, e-mail, telefon și ora la care ai fost acolo. Dacă se stă la rînd ca să comanzi un kebab, lumea își pune mască. La muzeul unde instalez, TOATĂ lumea care intră își pune mască. La discuția publică de ieri au fost fix 20 de oameni (cît permite legea), distanțați la doi metri. Pînă cînd au ajuns la scaune au purtat toți mască și cînd s-au așezat le-au scos, că așa e regula. Oamenii s-au înscris pe listă, n-a venit nimeni în plus, nu a lipsit nimeni. Azi, la conferința de presă, la fel. Mîine am vernisaj cu trei loturi înscrise online la ora 6, 7 și 8, cîte o oră fiecare, tur în expoziție și speech de trei ori, toate locurile s-au ocupat. Muzeul are o grădină în spate… oamenii care vizitează se pot duce acolo să stea la soare și-și pot scoate masca. Dacă pleacă, trecînd pe lîngă recepție, și-o pun la loc. N-am văzut pe nimeni nervos și de patru zile, de cînd lucrez, n-am auzit o voce ridicată. Oldenburg a avut pînă acum vreo trei-patru infectați. Dictatură, ce mai…”

Mai multe