Masa în oraş

Îl văd din semiprofil, dar şi din faţă, în geamul uşilor de metrou. Nu e cu nimic deosebit de restul lumii. E încă destul de tînăr, adică stă încă în echilibru în vîrful graficului de unde pici apoi la categoria „între două vîrste“, cînd nu te mai observă oricum nimeni dacă intri într-o încăpere. Se ţine cu dreapta de bară, cu stînga mănîncă un pateu mare umplut cu ceva. Pateul e înfăşurat într-o hîrtie maronie. Omul e complet cufundat în ce face. Se uită cu atenţie la pateu înainte de a muşca. Calculează. Văd mai întîi cum îi trece prin cap şi apoi prin mîncare corpul geometric al gurii lui care va muşca din corpul geometric al pateului. Îşi construieşte din ochi suprafaţa auxiliară ca să-i fie mai clară linia de intersecţie. Întoarce bucata de cocă ai cărei solzi au fost răvăşiţi un pic de muşcăturile anterioare, de la stînga la dreapta şi invers. Se opreşte – simt aproape fizic cum a stabilizat ţinta – şi muşcă. Mestecă extrem de concentrat în timp ce studiază conturul muşcăturii şi umplutura pateului pe care o bănuiesc a fi o brînză, ceva. Hîrtia maro cu care ţine plăcinta e corect împăturită, omul muşcă de-a lungul ei fix pînă la margine. Cînd nu mai are spaţiu de muşcat, ia mîna dreaptă de pe bară şi dă hîrtia mai jos, egal, pe toată suprafaţa, în timp ce încearcă să-şi ţină un echilibru precar în smuciturile vagonului. M-am uitat la el preţ de două staţii. Cînd a coborît, mai avea doar o îmbucătură. Mi-a părut rău că nu l-am putut asista pînă la capăt. Am fi dus împreună la bun sfîrşit o capodoperă de calcul matematic, el ca protagonist şi eu ca băgător de seamă. 

Omul ăsta s-a adăugat colecţiei de mîncători de pateuri/merdenele/pufuleţi din metrou direct pe primul loc. Calmul, precizia şi meticulozitatea cu care a mîncat a depăşit tot ce am văzut pînă acum. Le-a depăşit pe furnicuţele care-şi mănîncă Fornetti-ul direct în pungă. Astea se mănîncă cu jumate de bărbie băgată în punga de hîrtie în aşa fel încît firimiturile să cadă tot acolo. Coatele se ţin pe lîngă corp şi genunchii strînşi. Furnicuţele care mănîncă din pungi nu ocupă oricum mult spaţiu. De aia se şi hrănesc un pic închise în sine, concentrate asupra mîncării şi nu par a fi genul care să împartă şi cu alţii. Cu ceilalţi împart însă damele cu şerveţel. Damele cu şerveţel mănîncă de regulă ceva care se lasă cu foarte multe firimituri. De-aia au şerveţel. Muşcă din merdenea, se scutură cu şerveţelul pe reverul sacoului şi în poală (firimiturile ajung la rîndul lor în poala vecinilor de scaun). Muşcă-firimituri-şerveţel şi tot aşa pînă termină. La final, şerveţelul şterge o gură care încă mestecă, iar dama generoasă încheie toată acţiunea satisfăcută şi curată. 

În colecţie intră şi mîncătorii de pufuleţi. Ei sînt clefăitorii. Pufuleţii se mănîncă cu poftă, se aruncă mai mulţi în gură şi se mestecă pasta galbenă şi lipicioasă care se lipeşte de cerul gurii. În tot metroul miroase ameţitor a pufuleţi din pungile uşor uleioase şi din gurile mestecătoare. Dacă un clefăitor din ăştia stă lîngă tine, mai că-ţi vine să bagi şi tu mîna în punga omului. Pufuletele e o mîncare care merită să fie împărţită. E un liant social puternic. Gălbui şi dolofan, invită la convivialitate. La serviciu, o pungă deschisă de pufuleţi pe birou va face ca mulţi colegi să treacă pe lîngă tine şi să ia cîte unul. Chiar şi ăia care n-ar mînca singuri aşa ceva sînt atraşi ca de un magnet de grămada gălbioară. Pufuleţii sînt simpatici. 

Mîncatul în public e o treabă importantă. Pentru unii, a atinge o oarecare maturitate înseamnă şi a dobîndi lejeritatea şi nonşalanţa de a mînca nestingherit în văzul lumii. De a reuşi să mănînci absolut natural într-un restaurant în aşa fel încît să nu crezi că toată lumea se uită în gura şi în furculiţa ta. Prin metrou domneşte pateul, pe stradă covrigul sau o şaorma dificilă. Dar aţi reuşit să nu roşiţi în restaurant cînd vi s-a desfăcut pe bărbie un şomoiog lung de spaghetti cu sos roşu? Felicitări. Sînteţi un om de lume. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.