Masa cea lungă
Tatăl meu era, și el, mereu într-un nor de fum. Așa îl știu aproape dintotdeauna. Așezat la foarte lunga noastră masă din lemn, plină de hîrțoage, cu o cană de cafea începută în față, aplecat asupra lucrului.
Nu-mi puneam problema ce făcea. La ce lucra. Nu conta. La fel cum bunica mea intra în bucătărie dis-de-dimineață și acolo o prindea ziua cu meandrele ei, pe tatăl meu îl apuca la masa lui. În zilele cînd nu pleca de acasă, la Studioul „Sahia“, unde lucra oficial, era tot timpul acolo. În sufrageria noastră din Șoseaua Giurgiului. De fapt, singura cameră utilizabilă, în multiple scopuri.
Lungimea mesei era proporțională cu numărul de acțiuni care se puteau desfășura în jurul ei. Pe lîngă lucrul tatălui meu, acolo se mînca uneori. Alteori se crea un spațiu și pentru mama, care, altfel, era invizibilă în casă, ori vizibilă peste tot, ca un spirit al locului. Tot acolo mă aciuam și eu, cînd mă apucam de „lucrul” meu care, pe vremea aceea, era desenatul. Uneori mai mîncam toți trei acolo, de la un moment dat, la televizor. Și tot în jurul interminabilei mese ne primeam oaspeții; acolo se desfășurau, de pildă, revelioanele noastre.
Masa era, într-un fel, centrul lumii noastre. Felul în care arăta și era organizată reprezenta o oglindă a modului de trai, a valorilor și aspirațiilor noastre. Era lungă, interminabilă, pentru că și noi ne aflam în mișcare, pe un drum nu se știa exact către ce. Era un drum cu hîrtoape, bumpy, pentru că ne aflam în plină societate „socialistă multilateral dezvoltată”, cum învățam noi la istorie.
Pentru că viitorul era incert sau, dimpotrivă, înfiorător de cert în stagnarea lui. Într-o lume fără libertăți și perspective, nu-ți rămînea decît să întorci pe față și pe dos aceleași obiceiuri și, dacă nu puteai explora dincolo de niște limite clare exteriorul, să te apleci tot mai dihai asupra interiorului. Să te adîncești în tine însuți și să desăvîrșești cunoașterea cu instrumentele, puține, de atunci.
Puține, dar, pentru cine avea apetență pentru așa ceva, suficiente. Evident că nici vorbă de Internet în anii ’70. Dar nici de alte instrumente de cunoaștere mai clasice: cărțile, mai ales dacă voiai una anume, se găseau greu, spre imposibil. Cele în limbi străine cu atît mai greu: doar la biblioteci, unde le puteai consulta în general pe loc (dacă aveai pile sau te „dădeai bine” pe lîngă bibliotecară, ți le mai lăsa acasă de pe o zi pe alta); ori la bibliotecile străine, engleză, americană, franceză, unde puteai să-ți faci abonament și totul părea foarte cool, dar, de fapt, erai și luat în vizor.
Cînd aveai o nelămurire, pe vremea aceea, consultai Micul Dicționar Enciclopedic. El nu se afla chiar pe masa noastră, ci în biblioteca de alături. Cărticica groasă, cartonată, cu poze și cu desene interesante, era un zeu al locului. Mai toată înțelepciunea lumii era concentrată acolo, așa mi se părea pe atunci. Cînd nu găseai vreun termen ori vreun concept acolo, aproape că nu exista...
Dar tatăl meu avea și alte surse de cunoaștere, care-l ajutau în lucrul său asiduu. Unele dintre ele erau cărțile de popularizare a științei: exista și pe vremea aceea o colecție interesantă, din care puteai afla despre diverse noutăți din domeniul fizicii, biologiei. Limbajul poate că nu era cel mai apetisant, în termenii de azi. Dar, fiind din domeniul științific, erau, din cîte știu, mai puțin afectate de inevitabila cenzură a epocii. Sigur, erau niște linii generale pe care le respectau și ele: dar, una peste alta, erau mai aproape de adevărul (termenul e relativ) lucrurilor. Puteai să le citești și să înveți ceva din ele.
O altă sursă de cunoaștere erau ziarele. Oricît de aservite regimului erau, dacă aveai ochi și le parcurgeai cu minuție și cu așteptări parcimonioase, găseai totuși mici anunțuri, dacă nu chiar articole interesante.