Mărturisirile unui cititor impenitent

E drept, pe unii dintre laureaţii Nobelului pentru literatură i-am descoperit datorită faimei lor subsecvente. Pe Le Clézio îl citesc de-o viaţă, eu, cea dependentă de ficţiunea literară, cea indiferentă la cotele şi trendurile pieţei. Îl ştiu, ştiu cum cărţile lui mă fură, mă duc într-o captivantă poveste ce tot o cale către mine se dovedeşte; cu asta am sintetizat - cred - şi ce caut eu într-o carte, şi care ar fi calitatea (după mine, fundamentală) a literaturii acestui francez hoinar, talentat în scris şi rezervat în cele mondene. Le Clézio ştie să istorisească bine, construind din cuvinte lumi stratificate, pentru cititori - poate - foarte diferiţi între ei, dar căutători de "poveşti", deopotrivă. Cărţile lui sînt "dificile", dar nu pentru că ar testa snobismele cititorului (Houellebecq, de pildă, e contraexemplul implicit), nici înălţimile intelectual-civice ale acestuia (precum B.H. Lévy, alt brand francez...), ci pentru că, asemeni lui însuşi, "De la o carte dificilă aştept ceva, un miracol, o străfulgerare, o iluminare...". Cărţile lui Le Clézio oferă asta, atît cele de ficţiune (Procesul-verbal, Potopul, Căutătorul de aur, Febra, Deşertul, Ourania...), cît şi confesiunile-eseuri (Necunoscutul pe pămînt, Ha